Rolul acestor comentarii estetice şi tehnice este să contribuie la descoperirea unor texte compatibile selectării în viitoare antologii de haiku românesc, în limitele relative ale existenţei acestei specii în spaţiul nostru literar. Nu doresc să cunosc numele autorilor, aşadar, pentru eventuale identificări, voi păstra numărul din lista de concurs.
Cuvântul sezonal impus: PROMOROACĂ / CHICIURĂ.
Textele cu unele virtuţi de haiku ar fi următoarele.
Spinii cătinei
în teci de promoroacă –
vremuri de pace (4)
Poemul este viciat de o metaforă inutilă. Propun o modificare şi un cuânt în plus, pentru a căpăta o formă relativ canonică şi expresivă:
Spinii cătinei
înfipţi în promoroacă –
vremuri de pace
Acum da, poemul are sens şi este antologabil.
Urmează alt text interesant:
Pe roci chiciură –
hruba liliecilor
cu parfum schimbat (15)
O modificare absolut necesară:
Chiciură pe roci –
hruba liliecilor
cu parfum schimbat
În noua formă poemul este excelent. Autorul a înlocuit picturalitatea mereu prezentă în haiku-ul românesc cu aluzia olfactivă şi asta e bine.
Iată text cu adevărat pictural, mai mult micropoem decât haiku, dar expresiv:
Chiciură şi vânt –
încărunţit de vremuri
ţăranul sub pomi (19)
Un poem care ar fi putut fi reuşit, dar un al doilea cuvânt sezonal prost plasat strică totul:
Noapte (geroasă) -
uşa grajdului albă
de promoroacă (29)
Neapărat trebuie înlocuit “geroasă”, altfel textul este inutil.
Încă o noapte –
uşa grajdului albă
de promoroacă
Alt poem:
Chiciură şi-n turn –
bătăia clopotelor
mai cristalină (31)
De ce în foma aceasta neglijentă, ba lăsând impresia că autorul nu cunoaşte estetica poeziei haiku ? Iată acelaşi text după restaurare:
Chiciură în turn –
bătaia clopotului
mai cristalină
În varianta a doua, textul devine dintr-o dată valoros. Câţi paşi, se întreba cineva, sunt de la penibil la sublim? Probabil, câteva silabe bine potrivite, vorba lui Arghezi.
Ideograme
brodate în chiciură –
doar vrăbiuţe (45)
Nici nu se poate mai rău. Pluralul supără în haiku, iar diminutivele şi-au pierdut rostul de la Alecsandri încoace, aşadar:
Ideogramă
brodată în chiciură –
o vrabie
Lipseşteo silabă, dar textul devine antologabil.
Încă un text, care ar putea fi interesant, dacă:
Plin de chiciură
cireşul de la poartă –
poza bunicii (49)
Prin urmare, textul are de câştigat în forma:
Poza bunicii –
cireşul de la poartă
alb de chiciură
Un epitet pleonastic (alb de chiciură) acordă oarece valoare paradoxală a poemului. De asemenea, noul text nu mi se pare o pastişă după celebrul haiku de Ion Roşioru:
Cireş înflorit –
portretul bunicului
în decembrie
Încă un poem frumos:
Umbre prelungi –
pe umăr smicelele
şi promoroaca (52)
Formele substantivale de plural au un rost în acest text, de aceea sunt acceptabile. Poemul nu este nici pe departe perfect, dar ce mai contează, repet, devine, totuşi, antologabil.
Şi ar mai fi un text:
geamul dezgheţat
cât să privească doi ochi –
sub chiciură, merii…(53)
Cam alandala compus, autorul nu are bune cunoştinţe despre haiku. Restaurat, poemul ar putea fi:
Geam dezgheţat –
cât să privească doi ochi
merii sub chiciură
Forma este liberă, dar păstrează lungimea de 17 silabe. Mai mult nu se poate salva, dar textul capătă valoare.
Propun autorilor să-şi facă singuri restaurările înainte de a participa la concurs. Haiku-ul este o poezie foarte sinsibilă în ceea ce priveşte forma şi orice eroare sau neglijenţă au urmări distrugătoare. Avem dovezile mai sus.
Alte texte sunt neglijabile, cu toate că unele sugestii ar fi de luat în seamă.
De data aceasta, nu m-au preocupat pleonasmele, dublările inutile de cuvinte sezonale sau de complemente de loc sau de timp, toate exisente, nici alte greşeli de compunere, inclusiv lipsa de originalitate, sau pur şi simplu ratarea totală şi absurdul prostesc, nicidecum cel expresiv, paradoxal, ionescian. Iată o mostră: “chiciura sub nas – să fie guturai sau / lacrimi de ciudă?” Ce să înţeleg dintr-un astfel de text? Că autorului îi curg lacrimi din nas? Îl las pe el să se mai gândească.
Întâmplător, am găsit un senryu puţin cacofonic, dar specia este cam rară într-o ţară cu prea mulţi epigramişti:
Rebusist atent –
promoroacă, chiciură
nu-s sinonime (9)
Ar mai fi un text, dar nu este haiku decât prin cuvântul sezonal.
Dantelă veche –
doar chiciura mai ştie
meşteşugul (19)
Este un micropoem frumos, dar fără alte virtuţi, neantologabil la capitolul haiku.
Cineva mi-a scris că nu a participat la acest concurs al lunii ianuarie pentru că promoroaca nu-l inspiră. Iarna mai are de gând să dureze, aşa că nu este timpul pierdut.
Şi o întrebare, acum, la sfârşit: unde a dispărut paradoxul din poemele compuse pentru concursuri? După câte ştiam, paradoxul este chiar semnul de nobleţe al haiku-ului, sau mă înşel.
De neînţeles –
chiciură numai pe-un stâlp
al pridvorului
marți, 26 ianuarie 2010
marți, 12 ianuarie 2010
Câteva reguli pentru compunerea unui haiku în Word
Transcriu aici textul publicat cu puţin timp în urmă. E mai uşor de citit, în special pentru cei care se descurcă mai greu pe internet.
***
1. Un haiku este un micropoem creat între limitele unor reguli specifice. În afara acestor reguli şi limite, micropoemul îşi pierde calitatea de haiku.
2. Tematica unui HAIKU: meditaţia asupra naturii.
3. Este un poem în formă fixă, trei versuri fără ritm, cu măsura de 5-7-5 silabe.
4. Un haiku în formă liberă are mai puţin de 17 silabe, dar nu mai mult de 19 silabe. Măsura fixă a celor trei versuri nu se respectă.
5. Un haiku în formă fixă/liberă poate avea aspectul unei terţine sau a unui poem într-un vers.
6. Referinţa sezonală(kigo): un cuvânt care sugerează un anotimp (fenomene cereşti, fenomene terestre, evenimente/sărbători, animale, plante, acţiuni umane specifice primăverii, verii, toamnei, iernii) sau anul nou.
7. Folosirea unei pauze/cezuri (kireji) după primul sau al doilea vers. Are valoarea unei pauze de sens, contribuind la accentuarea sugestiei, elementul esenţial al unui haiku. Se notează prin liniuţă (-).
8. Structura interioară în trei trepte: referire la ceva (CE?) în timp (CÂND?) şi în spaţiu (UNDE?). Ecuaţia se poate simplifica la CE?/ CÂND? sau CE?/ UNDE?
9. Categoriile estetice:
AWARE (stare emoţională intensă, mai ales de bucurie, optimism, frumuseţe armonioasă)
FUEKI (eternul, ceea ce este constant, dimensiunea atemporală a artei, a naturii)
RYUKO (efemerul, ceea ce e vremelnic, dimensiunea trecătoare a naturii)
MEI (frumuseţe a naturii, a inteligenţei umane)
MONO NO AWARE (patos al lucrurilor)
MUSHIN (negativitate, lipsă de spirit, cu conotaţii din filozofia zen, de nimicnicie)
SABI (tristeţe a singurătăţii, a declinului, a sărăciei acceptate, a timpului atotdistrugăror)
WABI (frumuseţe austeră, melancolie, dezolare)
YUGEN (misterul singurătăţii, al însingurării)
KARUMI (simplitate adâncă a formei literare, eleganţă, naturaleţe)
10. Figuri de stil: elipsa, paradoxul, simbolul, aliteraţia, sau procedee precum honkadori (variaţia aluzivă).
11. Nu se folosesc figurile de stil specifice artelor poetice occidentale (comparaţia, metafora, repetiţia). Nu se foloseşte rima.
12. Se folosesc cât mai puţine verbe şi numai la timpul prezent sau gerunziu.
13. Se evită referirile personale. Un haiku nu este un poem de dragoste.
14. Un haiku se scrie în mijlocul naturii, într-un moment de iluminare, de surpriză, de inspiraţie.
15. Poem alcătuit din două fragmente, ajutându-se mai mult de sugestie decât de cuvinte, un haiku surprinde fragilitatea unei clipe în antiteză cu eternitatea (ryuko/fueki).
16. Un haiku este o poezie a simţurilor, care surprind în mod misterios realitatea, nicidecum a limbajului.
17. Într-un haiku nu se pun întrebări despre trecut şi viitor, ci se sondează adâncimea infinită a clipei prezente, efemere, trecătoare. Dincolo de aparenţe, în ciuda limbajului aparent simplu (karumi), un haiku este o poezie vitală, o meditaţie asupra soartei omului în universul mic şi mare, alături de celelalte vieţuitoare, plante, în mijlocul fenomenelor.
***
1. Un haiku este un micropoem creat între limitele unor reguli specifice. În afara acestor reguli şi limite, micropoemul îşi pierde calitatea de haiku.
2. Tematica unui HAIKU: meditaţia asupra naturii.
3. Este un poem în formă fixă, trei versuri fără ritm, cu măsura de 5-7-5 silabe.
4. Un haiku în formă liberă are mai puţin de 17 silabe, dar nu mai mult de 19 silabe. Măsura fixă a celor trei versuri nu se respectă.
5. Un haiku în formă fixă/liberă poate avea aspectul unei terţine sau a unui poem într-un vers.
6. Referinţa sezonală(kigo): un cuvânt care sugerează un anotimp (fenomene cereşti, fenomene terestre, evenimente/sărbători, animale, plante, acţiuni umane specifice primăverii, verii, toamnei, iernii) sau anul nou.
7. Folosirea unei pauze/cezuri (kireji) după primul sau al doilea vers. Are valoarea unei pauze de sens, contribuind la accentuarea sugestiei, elementul esenţial al unui haiku. Se notează prin liniuţă (-).
8. Structura interioară în trei trepte: referire la ceva (CE?) în timp (CÂND?) şi în spaţiu (UNDE?). Ecuaţia se poate simplifica la CE?/ CÂND? sau CE?/ UNDE?
9. Categoriile estetice:
AWARE (stare emoţională intensă, mai ales de bucurie, optimism, frumuseţe armonioasă)
FUEKI (eternul, ceea ce este constant, dimensiunea atemporală a artei, a naturii)
RYUKO (efemerul, ceea ce e vremelnic, dimensiunea trecătoare a naturii)
MEI (frumuseţe a naturii, a inteligenţei umane)
MONO NO AWARE (patos al lucrurilor)
MUSHIN (negativitate, lipsă de spirit, cu conotaţii din filozofia zen, de nimicnicie)
SABI (tristeţe a singurătăţii, a declinului, a sărăciei acceptate, a timpului atotdistrugăror)
WABI (frumuseţe austeră, melancolie, dezolare)
YUGEN (misterul singurătăţii, al însingurării)
KARUMI (simplitate adâncă a formei literare, eleganţă, naturaleţe)
10. Figuri de stil: elipsa, paradoxul, simbolul, aliteraţia, sau procedee precum honkadori (variaţia aluzivă).
11. Nu se folosesc figurile de stil specifice artelor poetice occidentale (comparaţia, metafora, repetiţia). Nu se foloseşte rima.
12. Se folosesc cât mai puţine verbe şi numai la timpul prezent sau gerunziu.
13. Se evită referirile personale. Un haiku nu este un poem de dragoste.
14. Un haiku se scrie în mijlocul naturii, într-un moment de iluminare, de surpriză, de inspiraţie.
15. Poem alcătuit din două fragmente, ajutându-se mai mult de sugestie decât de cuvinte, un haiku surprinde fragilitatea unei clipe în antiteză cu eternitatea (ryuko/fueki).
16. Un haiku este o poezie a simţurilor, care surprind în mod misterios realitatea, nicidecum a limbajului.
17. Într-un haiku nu se pun întrebări despre trecut şi viitor, ci se sondează adâncimea infinită a clipei prezente, efemere, trecătoare. Dincolo de aparenţe, în ciuda limbajului aparent simplu (karumi), un haiku este o poezie vitală, o meditaţie asupra soartei omului în universul mic şi mare, alături de celelalte vieţuitoare, plante, în mijlocul fenomenelor.
ROMANIAN KUKAI. COMENTARII PENTRU LUNA DECEMBRIE 2009
Am citit destul de dezamăgit recolta lunii decembrie. Poeţii nu sunt întotdeauna inspiraţi, probabil că iarna îi predispune la un fel de melancolie improprie unui poem ironic/paradoxal precum haiku-ul.
Mai apare o problemă, folosirea cuvântului sezonal. Este un element esenţial în haiku-ul în formă clasică, mai ales atunci când nu vrei s-o faci pe modernistul, adică faci încercarea să eviţi o capcană periculoasă, despre care ştii că îţi va aduce numai necazuri.
Cuvântul sezonal (kigo) propus este un substantiv comun, SANIE, cum a mai fost COJOC, sau vor mai putea fi MANUŞĂ, PATINA/PATINAJ, AVALANŞĂ, FULAR, SCHIOR/SCHI şi altele. Parcurgând toate textele propuse de participanţii la concurs, am constatat cu câtă dificultate a fost trecută proba cuvântului sezonal, aşa încât toate poemele au avut de suferit. Să ne lămurim în ce sens.
Poetul german Heinrich Heine(1797-1856) a scris în Scrisori pe scena franceză, 1837: "Nimic nu este mai inutil decât să faci teorii despre muzică. Fără îndoială că există legi, legi matematice stricte, dar aceste legi nu sunt muzica însăşi, ci numai condiţiile ei. Esenţa muzicii este revelaţia.” Da, Heinrich Heine are dreptate, dar compozitorul/muzicianul/poetul trebuie întâi şi întâi să-şi cunoască legile profesiunii, revelaţia apare odată cu respectarea inefabilă a regulilor interioare ale muzicii/poeziei. Mozart este obligat să cunoască legile armoniei, abia apoi îşi poate permite să compună, ba mai mult, să încalce regulile armoniei şi să impună altele noi, aşa cum, de altfel, a făcut-o cu deplin succes.
Ce am observat în cazul textelor propuse pentru concurs? Autorii/poeţii nu prea cunosc regulile specifice ale profesiunii, chestiune pe care o scot din nou în evidenţă. Iată un exemplu, şi voi mai reveni cu multe altele:
Zăpezi prea târzii –
bătrân mângâind talpa
saniei de lemn (35)
Cuvântul sezonal impus de concurs este SANIE. În versul întâi apare un alt kigo, ZAPADĂ (în cazul de mai sus la numărul plural), ceea ce reprezintă o libertate în plus din partea poetului, tocmai pentru că a apărut dificultatea, obstacolul în folosirea corectă a regulei cuvântului sezonal. Iată alte exemple de dublare a cuvântului sezonal ,(voi folosi parantezele):
(Avalanşă)-n munţi –
cu clinchet lin de zurgălăi
trece (sania) (37)
Cunosc numele autorului, pentru că mi-a expediat textul prin e-mail. Poemul are calităţi, de-ar fi să mă gândesc numai la antiteza dintre zgomotul avalanşei şi clinchetul clopoţeilor. Nu înţeleg de ce apare epitetul "lin”, care lungeşte versul al doilea exact cu o silabă inutilă, dar două kigo deranjează atunci când unul este de ajuns într-o specie literară celebră tocmai prin sobrietate.
Mai departe:
(Luptă cu bulgări) –
(sănii) abandonate-n
vârful dealului (47)
Este un text plin de mişcare, sugestiv, dar de ce două kigo?
Prima (ninsoare) –
(sania) cu tălpile
ruginite (14)
*
(Sania)-i gata –
copilul cu ochii pe geam
şi nici un (fulg)(6)
*
Lacul (îngheţat) –
pe urmele (saniei)
steaua polară (30)
Un poem frumos, cu toate că schema este clasică, numai câteva cuvinte diferă.
Schema se repetă în textul următor, la fel, erorile (două kigo, două complemente de loc):
Încă un ajun –
cu (sania) prin (nămeţi)
pe urma stelei (48)
Dublarea complementele circumstanţiale de loc strică orice efect poetic: Sănii sus pe deal/ şi lanterne aprinse – mama cu-o nuia (5), Sanie pe drum – vinul fiert aşteaptă/ drumeţii la han (3).
Citez texte pleonastice în mod jenant, eroare de care nu vrem să ne ferim: Pe drum de (iarnă)/ un cal şi o (sanie) – dor de (derdeluş) (1), (Iarnă) fără (nea) – (sania) cu zurgălăi/ doar vis de copil (13), Seară pe deal – caut prin (gerul iernii)/ drum de (sanie) (33).
Să trecem la lucruri mai vesele. Iată un micropoem frumos, fără pretenţii de a respecta poetica haiku-ului.
Mi-aminteşte o
sanie cu zurgălăi
copilăria (2)
Kigo SANIE nu este dublat, deci se poate.
Acest text este splendid, cel mai corect şi frumos din concurs, cu toate că voi schimba “adulmecă” în “adulmecând”:
Printre ruine –
câinele adulmecând
urma saniei (16)
Textul următor are calităţi de haiku, dar inabilitatea este prea evidentă:
Stele tăcute –
pe dealul pustiu numai
urme de sănii (37)
O altă formă ar fi fost mult mai aproape de exigenţele haiku-ului:
O stea în amurg/sau/Stea în scăpătat –
pe dealul pustiu numai
urme de sănii
Încă un text, care, îmbunătăţit, ar deveni excelent:
Clopoţei de-argint –
săniile cu vrăjile
adolescenţei (4)
De ce aşa, când se poate mult mai bine:
Clopoţel de-argint –
Sanie cu vrăjile
Copilăriei
Eu nu am nimic de reproşat viziunii/revelaţiei autorului, dar, totuşi, una este sania copilăriei şi alta sania adolescenţei.
Dacă aş premia vreun text, prefer pe acestea din urmă, inclusiv numărul 47, cu toate că are două kigo, dar apar compensaţii în alte calităţi.
În estetica haiku-ului clasic se vorbeşte mult despre kigo multiplu, două, rareori trei, dar situaţiile sunt impuse de context, iar nu de inabilitate.
Prin simplitate, acest text este frumos, chiar dacă relativ reuşit, eu îl prefer, cu toate cele de mai sus:
Copii râzând –
încă o sanie
în troian (28)
Transcriu o strofă din poemul “Fata bătrână” de Magda Isanos. Tot aşa de bine m-aş putea referi la orice alt text, care nu are obligativitatea de a folosi cuvântul sezonal:
“Cântecul încă necântat al vieţii
s-a stins în pieptul ei sub multe şaluri,
şi ea visează munţi ca-n basme, baluri
şi sănii zvelte străbătând nămeţii.”
Pentru că este un text occidental, compus cu respectul altor arte poetice decât cele oriental/nipone, adică în lipsa conceptului de “kigo”, poeta nu are probleme în a folosi în acelaşi context SANIE şi NĂMEŢI, ba mai mult, nu cade în eroarea pleonasmului, dacă ar fi spus:
Cântecul încă neuitat al iernii
……………………………….
Şi sănii zvelte străbătând nămeţii.
Pentru că sunt specii literare speciale, tanka, haiku, renku respectă unele reguli estetice de bază ale artelor poetice orientale, aşadar trebuie (sensul lui “must” englezesc) să ne însuşim aceste reguli, cu tot riscul de a-l contrazice pe Heinrich Heine. Pentru un japonez este cu totul normal să respecte ceea ce învaţă la şcoală, aşadar va compune haiku obligatoriu cu formula kigo plus 5,7,5 silabe. Pntru un occidental, va compune cu ritm, metaforă, rimă, strofă sau altfel, în orice caz, în panoplia de reguli deja stabilite. Revelaţia abia urmează.
Am căutat, din curiozitate, prin propriile mele caiete, să văd cum m-am descurcat, pe când îmi însuşeam artele literare orientale.
Am găsit două tanka:
Din Laponia
cu renii şi sania
în jurul lumii –
de-ajuns un an de muncă
pentru-o singură noapte
*
Reamintindu-mi
sania în sunetul
clopoţeilor –
deschid fascinat cartea
cu poeme de-Esenin
Controlez poemele, sunt corect compuse. Caut câteva “haiku”, e greu de găsit printre atâtea pagini mâzgălite pe apucate, mai ales cu creionul:
Râde-un clopoţel –
sanie dintr-un poem
de altă dată
*
Pentru o noapte –
doar o sanie cu reni
deasupra lumii
*
Cu radiera –
de neşters dintre-amintiri
prima sanie
*
Pentru o noapte –
sanie cu reni dând
ocol cerului
*
Numai sania
fetelor se răstoarnă –
de neînţeles
Acest ultim text este un micropoem. Am fost destul de atent când le-am compus, nu am repetat kigo.
În alt poem, SANIE nu este kigo de iarnă, altcineva îşi asumă acest rol:
Primul ghiocel –
ascund cât mai repede
sania în pod
Adaptând o zicală veche, poezia este meserie grea, trebuie să te ţii de ea. Albert Camus mă trage de mânecă şi mă roagă să-i consemnez o observaţie de om care a pendulat cu voluptate între Franţa şi soarele alb din nordul Africii: “În profunzimile iernii am învăţat, în sfârşit, că în mine zace o invincibilă vară”; aşadar, în încheiere, un haiku în consecinţă:
Sanie
în pod –
vară
Mai apare o problemă, folosirea cuvântului sezonal. Este un element esenţial în haiku-ul în formă clasică, mai ales atunci când nu vrei s-o faci pe modernistul, adică faci încercarea să eviţi o capcană periculoasă, despre care ştii că îţi va aduce numai necazuri.
Cuvântul sezonal (kigo) propus este un substantiv comun, SANIE, cum a mai fost COJOC, sau vor mai putea fi MANUŞĂ, PATINA/PATINAJ, AVALANŞĂ, FULAR, SCHIOR/SCHI şi altele. Parcurgând toate textele propuse de participanţii la concurs, am constatat cu câtă dificultate a fost trecută proba cuvântului sezonal, aşa încât toate poemele au avut de suferit. Să ne lămurim în ce sens.
Poetul german Heinrich Heine(1797-1856) a scris în Scrisori pe scena franceză, 1837: "Nimic nu este mai inutil decât să faci teorii despre muzică. Fără îndoială că există legi, legi matematice stricte, dar aceste legi nu sunt muzica însăşi, ci numai condiţiile ei. Esenţa muzicii este revelaţia.” Da, Heinrich Heine are dreptate, dar compozitorul/muzicianul/poetul trebuie întâi şi întâi să-şi cunoască legile profesiunii, revelaţia apare odată cu respectarea inefabilă a regulilor interioare ale muzicii/poeziei. Mozart este obligat să cunoască legile armoniei, abia apoi îşi poate permite să compună, ba mai mult, să încalce regulile armoniei şi să impună altele noi, aşa cum, de altfel, a făcut-o cu deplin succes.
Ce am observat în cazul textelor propuse pentru concurs? Autorii/poeţii nu prea cunosc regulile specifice ale profesiunii, chestiune pe care o scot din nou în evidenţă. Iată un exemplu, şi voi mai reveni cu multe altele:
Zăpezi prea târzii –
bătrân mângâind talpa
saniei de lemn (35)
Cuvântul sezonal impus de concurs este SANIE. În versul întâi apare un alt kigo, ZAPADĂ (în cazul de mai sus la numărul plural), ceea ce reprezintă o libertate în plus din partea poetului, tocmai pentru că a apărut dificultatea, obstacolul în folosirea corectă a regulei cuvântului sezonal. Iată alte exemple de dublare a cuvântului sezonal ,(voi folosi parantezele):
(Avalanşă)-n munţi –
cu clinchet lin de zurgălăi
trece (sania) (37)
Cunosc numele autorului, pentru că mi-a expediat textul prin e-mail. Poemul are calităţi, de-ar fi să mă gândesc numai la antiteza dintre zgomotul avalanşei şi clinchetul clopoţeilor. Nu înţeleg de ce apare epitetul "lin”, care lungeşte versul al doilea exact cu o silabă inutilă, dar două kigo deranjează atunci când unul este de ajuns într-o specie literară celebră tocmai prin sobrietate.
Mai departe:
(Luptă cu bulgări) –
(sănii) abandonate-n
vârful dealului (47)
Este un text plin de mişcare, sugestiv, dar de ce două kigo?
Prima (ninsoare) –
(sania) cu tălpile
ruginite (14)
*
(Sania)-i gata –
copilul cu ochii pe geam
şi nici un (fulg)(6)
*
Lacul (îngheţat) –
pe urmele (saniei)
steaua polară (30)
Un poem frumos, cu toate că schema este clasică, numai câteva cuvinte diferă.
Schema se repetă în textul următor, la fel, erorile (două kigo, două complemente de loc):
Încă un ajun –
cu (sania) prin (nămeţi)
pe urma stelei (48)
Dublarea complementele circumstanţiale de loc strică orice efect poetic: Sănii sus pe deal/ şi lanterne aprinse – mama cu-o nuia (5), Sanie pe drum – vinul fiert aşteaptă/ drumeţii la han (3).
Citez texte pleonastice în mod jenant, eroare de care nu vrem să ne ferim: Pe drum de (iarnă)/ un cal şi o (sanie) – dor de (derdeluş) (1), (Iarnă) fără (nea) – (sania) cu zurgălăi/ doar vis de copil (13), Seară pe deal – caut prin (gerul iernii)/ drum de (sanie) (33).
Să trecem la lucruri mai vesele. Iată un micropoem frumos, fără pretenţii de a respecta poetica haiku-ului.
Mi-aminteşte o
sanie cu zurgălăi
copilăria (2)
Kigo SANIE nu este dublat, deci se poate.
Acest text este splendid, cel mai corect şi frumos din concurs, cu toate că voi schimba “adulmecă” în “adulmecând”:
Printre ruine –
câinele adulmecând
urma saniei (16)
Textul următor are calităţi de haiku, dar inabilitatea este prea evidentă:
Stele tăcute –
pe dealul pustiu numai
urme de sănii (37)
O altă formă ar fi fost mult mai aproape de exigenţele haiku-ului:
O stea în amurg/sau/Stea în scăpătat –
pe dealul pustiu numai
urme de sănii
Încă un text, care, îmbunătăţit, ar deveni excelent:
Clopoţei de-argint –
săniile cu vrăjile
adolescenţei (4)
De ce aşa, când se poate mult mai bine:
Clopoţel de-argint –
Sanie cu vrăjile
Copilăriei
Eu nu am nimic de reproşat viziunii/revelaţiei autorului, dar, totuşi, una este sania copilăriei şi alta sania adolescenţei.
Dacă aş premia vreun text, prefer pe acestea din urmă, inclusiv numărul 47, cu toate că are două kigo, dar apar compensaţii în alte calităţi.
În estetica haiku-ului clasic se vorbeşte mult despre kigo multiplu, două, rareori trei, dar situaţiile sunt impuse de context, iar nu de inabilitate.
Prin simplitate, acest text este frumos, chiar dacă relativ reuşit, eu îl prefer, cu toate cele de mai sus:
Copii râzând –
încă o sanie
în troian (28)
Transcriu o strofă din poemul “Fata bătrână” de Magda Isanos. Tot aşa de bine m-aş putea referi la orice alt text, care nu are obligativitatea de a folosi cuvântul sezonal:
“Cântecul încă necântat al vieţii
s-a stins în pieptul ei sub multe şaluri,
şi ea visează munţi ca-n basme, baluri
şi sănii zvelte străbătând nămeţii.”
Pentru că este un text occidental, compus cu respectul altor arte poetice decât cele oriental/nipone, adică în lipsa conceptului de “kigo”, poeta nu are probleme în a folosi în acelaşi context SANIE şi NĂMEŢI, ba mai mult, nu cade în eroarea pleonasmului, dacă ar fi spus:
Cântecul încă neuitat al iernii
……………………………….
Şi sănii zvelte străbătând nămeţii.
Pentru că sunt specii literare speciale, tanka, haiku, renku respectă unele reguli estetice de bază ale artelor poetice orientale, aşadar trebuie (sensul lui “must” englezesc) să ne însuşim aceste reguli, cu tot riscul de a-l contrazice pe Heinrich Heine. Pentru un japonez este cu totul normal să respecte ceea ce învaţă la şcoală, aşadar va compune haiku obligatoriu cu formula kigo plus 5,7,5 silabe. Pntru un occidental, va compune cu ritm, metaforă, rimă, strofă sau altfel, în orice caz, în panoplia de reguli deja stabilite. Revelaţia abia urmează.
Am căutat, din curiozitate, prin propriile mele caiete, să văd cum m-am descurcat, pe când îmi însuşeam artele literare orientale.
Am găsit două tanka:
Din Laponia
cu renii şi sania
în jurul lumii –
de-ajuns un an de muncă
pentru-o singură noapte
*
Reamintindu-mi
sania în sunetul
clopoţeilor –
deschid fascinat cartea
cu poeme de-Esenin
Controlez poemele, sunt corect compuse. Caut câteva “haiku”, e greu de găsit printre atâtea pagini mâzgălite pe apucate, mai ales cu creionul:
Râde-un clopoţel –
sanie dintr-un poem
de altă dată
*
Pentru o noapte –
doar o sanie cu reni
deasupra lumii
*
Cu radiera –
de neşters dintre-amintiri
prima sanie
*
Pentru o noapte –
sanie cu reni dând
ocol cerului
*
Numai sania
fetelor se răstoarnă –
de neînţeles
Acest ultim text este un micropoem. Am fost destul de atent când le-am compus, nu am repetat kigo.
În alt poem, SANIE nu este kigo de iarnă, altcineva îşi asumă acest rol:
Primul ghiocel –
ascund cât mai repede
sania în pod
Adaptând o zicală veche, poezia este meserie grea, trebuie să te ţii de ea. Albert Camus mă trage de mânecă şi mă roagă să-i consemnez o observaţie de om care a pendulat cu voluptate între Franţa şi soarele alb din nordul Africii: “În profunzimile iernii am învăţat, în sfârşit, că în mine zace o invincibilă vară”; aşadar, în încheiere, un haiku în consecinţă:
Sanie
în pod –
vară
Abonați-vă la:
Postări (Atom)