Poetul român este orgolios, această caracteristică psihologică intră în conflict cu starea autorului de poezie zen, care cere modestie şi autoreflexie accentuată. Nu se pot compune poeme reuşite fără o iniţiere stăruitoare în filozofia zen, fără cultură zen, fără un exerciţiu creator îndelungat. Cariera unui poet trebuie să depăşească 3o de ani de muncă permanentă, de eşecuri, de izbânzi, de selecţie şi autoselecţie. Dacă reuseşti să scrii un haiku reuşit este numai un început, dificultatea abia urmează.
Antologia STÂLPI DE FELINAR poate fi citită la adresa de mai jos.
http://en.calameo.com/books/000002246a6939938abc5
miercuri, 28 octombrie 2009
Completări la comentariile la poemele din concursul lunii octombrie
După apariţia rezultatelor concursului pe luna octombrie, pot oferi câteva nume ascunse în spatele cifrelor: Gabriele Genţiana Groza (9), Ada Ghica (10), Daniela Gugurel (12), Henriette Berge (31), Doina Bogdan Wurm (33), Ion Răşinaru (45), Valeria Tamaş (56). Restul autorilor nu se află nici pe lista propusă de mine a premianţilor, nici pe lista celor comentaţi stilistic.
*
Vreau să îl asigur pe domnul Traian Corneliu Atanasiu că atât comenatariile stilistice, cât şi propria ierarhizare propusă nu intenţionează să intre în vreun conflict, aşa cum îl interpretează domnia sa, nici cu părerile proprietarului blogului, nici cu rezultatele oficiale ale juriului, nici cu iniţiatorul/iniţiatorii concursului. Le respect opţiunile, le apreciez şi le caut sensurile. În calitate de autor cu experienţă, de teoretician, antologator şi editor, prefer metoda „în orb”, deoarece, necunoscând cine sunt autorii textelor, nu mă las influenţat de un nume sau altul. Aşadar, îmi susţin propunerile, pentru că îmi fac cunoscute argumetele. Scopul este de a contribui la o selecţie cât mai aproape de exigenţele poeziei, o contribuţie la alcăturea următoarelor antologii româneşti de haiku, dincolo de orice orgolii efemere. Concursul Romanian Kukai este un astfel de prilej de a face selecţii dintr-o creaţie vie, în curs de desfăşurare. Din păcate, este un prilej, din multe puncte de vedere, aproape unic în poezia de gen românească. Organizatorul/organizatorii merită gratitudine, pentru că mă pun în contact cu autorii, pe care îi asigur că nici unul dintre versurile lor nu mă lasă indiferent.
*
Vreau să îl asigur pe domnul Traian Corneliu Atanasiu că atât comenatariile stilistice, cât şi propria ierarhizare propusă nu intenţionează să intre în vreun conflict, aşa cum îl interpretează domnia sa, nici cu părerile proprietarului blogului, nici cu rezultatele oficiale ale juriului, nici cu iniţiatorul/iniţiatorii concursului. Le respect opţiunile, le apreciez şi le caut sensurile. În calitate de autor cu experienţă, de teoretician, antologator şi editor, prefer metoda „în orb”, deoarece, necunoscând cine sunt autorii textelor, nu mă las influenţat de un nume sau altul. Aşadar, îmi susţin propunerile, pentru că îmi fac cunoscute argumetele. Scopul este de a contribui la o selecţie cât mai aproape de exigenţele poeziei, o contribuţie la alcăturea următoarelor antologii româneşti de haiku, dincolo de orice orgolii efemere. Concursul Romanian Kukai este un astfel de prilej de a face selecţii dintr-o creaţie vie, în curs de desfăşurare. Din păcate, este un prilej, din multe puncte de vedere, aproape unic în poezia de gen românească. Organizatorul/organizatorii merită gratitudine, pentru că mă pun în contact cu autorii, pe care îi asigur că nici unul dintre versurile lor nu mă lasă indiferent.
luni, 26 octombrie 2009
Comentarii asupra concursului din luna octombrie 2009
Cuvântul sezonal (KIGO) propus şi acceptat pentru luna octombrie este „castană” . Acest cuvânt sezonal sugerează într-un haiku numele anotimpului. Atrag atenţia că numele arborelui „castan” nu este cuvânt sezonal, deci pate fi folosit pentru orice anotimp. După unii teoreticieni şi poeţi practicieni, numele arborilor ca atare, stejar, brad, alun, etc, este, în poezie, simbol al naturii, deci s-ar încadra, totuşi, printre cuvintele sezonale (kigo) la categoria „anul întreg”, ca un fel de al cincilea anotimp.
În cazul nostru particular, o dată ce anotimpul TOAMNA este sugerat prin „castană”, următoarele şapte cuvinte sunt interzise din contextul aceluiaşi haiku: toamnă, septembrie/răpciune, octombrie/brumărel, noiembrie/brumar. În caz de folosire, incompatibilitatea devine pleonastică, iar textul îşi pierde valoarea de haiku. În cazul cel mai rău, se poate dubla cuvântul sezonal prin alt kigo, cum ar fi crizantemă, zloată, brumă, gogoşar, funie de ceapă, etc, dar nu se recomandă decât în cazuri excepţionale, deoarece cele 17 silabe sunt un spaţiu prea strâmt pentru a fi pierdut inutil, nemailăsând loc altor elemente absolut obligatorii (ce?, unde?, când?, mai ales cel dintâi este în mare suferinţă în haiku-l românesc).
Aş recomanda maestrului Corneliu Atanasiu să difuzeze pe internet eseul-prefaţă la antologia sezonală de haiku şi micropoeme româneşti STÂLPI DE FELINAR, eseu care explică un concept nou pentru poezia noastră, conceptul de KIGO. Zadarnic propunem poeţilor să scrie folosind cuvântul sezonal, dacă partea teoretică nu este cunoscută. În Japonia, cultura de origine a haiku-ului, aceste lucruri se studiază, intuitiv, la grădiniţă, apoi, teoretic, la lecţiile de teorie literară din restul anilor de şcoală. Noi trebuie să suplinim această lipsă prin studiu individual, de autodidacţi.
La concursul lunii octombrie au fost înscrise 57 de texte. Ar fi inutil să analizez sensul fiecărui poem, cum am observat în alte comentarii generoase, ci voi încerca să selectez numai acele propuneri cu virtuţi de haiku, recomandând autorilor să reflecteze şi să se iniţieze cât mai bine în această specie literară extrem de pretenţioasă şi de dificil de scris, în ciuda celor 17 silabe canonice. Haiku-ul are o structură de adâncime, nicidecum una de suprafaţă, aşa că trebuie să fii un bun cunoscător şi, mai ales, un practician cu foarte multă experienţă pentru a compune un haiku reuşit. În caz contrar, se îngroaşă numărul textelor ratate prin lipsă de iniţiere, ceea ce se observă imediat de către un cunoscător.
Sunt mai multe texte construite eronat, dar transcriu numai două exemple, unde cuvântul sezonal „castană” este dublat inutil printr-un pleonasm. Voi pune în paranteză cuvintul sezonal şi dublura lui inutilă:
Ploaie de (toamnă) –
copiii străzii-adună
(castane)(Monica Trif)
*
Fluture alb din
zbor oprit pe-o (castană) –
idilă de (toamnă)(Tania Nicolescu)
În al doilea exemplu, „din zbor” este redundant, deci o adăugare fără alt scop decât de a completa numărul de silabe.
Pe lângă erorile de mai sus, kiregi (linia de pauză/cezura)din următorul text este inutilă, deoarece ultimul vers alcătuieşte de fapt complementul direct gramatical al primelor două versuri, iar terţina nu este haiku, ci, în cazul cel mai bun, poate fi folosită drept introducere,(strofa de sus), dintr-o tanka.
Chiar şi viermele
savurează (toamna) (-)
(castane) găurite (Ada Ghika)
Urmează un exemplu interesant pentru o anumită demonstraţie:
Lângă troiţă
castanu-nflorit din nou –
nici un trecător (G.G.G.)
„Castanul” nu are virtuţi sezonale, dar „castanul înflorit” este kigo de primăvară. Poemul poate fi luat în palmares pentru o premiere, are multiple sensuri, dar concursul nostru are subiect obligatoriu un kigo de toamnă. Poemul a nimerit în aici din întâmplare şi din nebăgare de seamă, dar este reuşit, repet acest fapt, iar autorul nepremiat merită felicitări.
Încă un caz:
Şir(uri) de castani
în concert de percuţie –
opera toamnei (Mariko-san)
„Castani” nu este cuvânt sezonal în acest context, deci nu intră în conflict cu „toamnă”, până aici este bine. „Opera toamnei” este metaforă sau nu? În sensul concret al versului, nu. Totuşi, sunt oarecum în dubiu, dar apreciez textul.
O clipă soarele –
căderea castanelor
netulburată (Gabriel Iordan Dorobanţu)
Deci soarele se întrevede numai o clipă printre nouri, apoi întunecarea continuă cu încăpăţânare, ceea ce nu tulbură căderea castanelor…Primul vers mă cam deranjează, este ceva prea naiv în redactare. Ce-ar mai fi de spus? Sunt virtuţi de haiku, prin urmare textul trebuie promovat.
Micul boschetar
adună frunze de castan
pentru-un evantai (Despina Petru)
Un poem foarte frumos, dar este numai terţina dintr-o tanka, fără alte virtuţi de haiku.
Şirul de castani –
prin frunzele ruginii
un freamăt uşor (Nadja)
Din poem lipseşte „castana”, iar „castanul”, repet, nu este cuvânt sezonal pentru toamnă, ci „frunzele ruginii”. Celălalt epitet, devine, în context, redundant. La fel, s-a greşit concursul, tocmai din oscilaţii în ceea ce priveşte teoria despre KIGO.
Vântul de seară –
două castane umplu
cuibul părăsit (Valeria Tamaş)
În acest exemplu apar două kigo, „castane” şi „cuib părăsit”. Poemul are sensuri multiple, este valoros.
Castanele cad –
prima şi ultima lor
lecţie de zbor (Ioan Marinescu-Puiu)
Este un micropoem, fără virtuţi de haiku. Pentru a le câştiga, ar fi trebuit redactat în următoarea formă:
Castane căzând –
din prima spre ultima
lecţie de zbor
Încă un caz la limita dintre micropoem fără virtuţi de haiku şi un haiku:
Castane coapte –
bunicul mă adoarme
cu acelaşi basm (Henriette Berge)
Varianta propusă de mine capătă cel puţin o dimensiune în direcţia haiku-ului:
Castane coapte –
bunicu-adormindu-mă
cu acelaşi basm
Mai apar câteva construcţii greşite, texte cu personificări (jarul despoaie), metafore (luntrea lunii), deci figuri de stil interzise în haiku-ul canonic. Nu am făcut referiri la numărul silabelor, poeţii români nu prea respectă regula 5-7-5.
PREMIUL I
Pe timp de criză –
în buzunarul hainei
doar o castană (Tincuţa Horonceanu Bernevic)
Premiul II
Ziua recoltei –
copiii cu castane
în buzunare (Daniela G.)
PREMIUL III
Vântul de seară –
două castane umplu
cuibul părăsit (Valeria Tamaş)
PREMIU IV
Şiruri de castani
în concert de percuţie –
opera toamnei (Mariko-san)
PREMIUL V
Stea în cădere –
din pocnetul castanei
numai ecoul (Doina Bogdan Wurm)
*
Două castane –
pe cea de sub frunze
o scot eu (Ion Răşinaru)
PREMIUL VI
O clipă soarele –
căderea castanelor
netulburată (Gabriel Iordan Dorobanţu)
Următorul frumos poem nu poate fi premiat, fiindcă, într-un anumit sens, este ratat cuvântul sezonal, trecându-l asupra „castanilor”, ceea ce deja s-a demonstrat:
Seară pe alei –
din umbra castanilor
numai o umbră (Sorin toma BOC)
Poate fi sugerat orice anotimp, primăvără, vară, toamnă, iarnă, deci „anul întreg”. De asemenea, autorul merită felicitat, dar a ratat un premiu.
Încă un poem foarte frumos. Din păcate, este micropoem şi atât, prin tematică (dragostea) şi prin insistenţa celor două verbe la timpul trecut:
I-am cerut mâna –
îmi cădeau mult prea multe
castane în foc (Petru Ioan Gârda)
Dacă marii maeştri zen au stabilit o singură tematică pentru haiku (natura) şi au respins alte teme (dragostea), înseamnă că au avut temeiuri puternice. Numai un mare poet, un maestru cu profundă influenţă poate modifica acest canon, ceea ce, deocamdată, nu este cazul nostru.
Textul de mai sus, al lui Petru Ioan Gârda, mai poate avea o semnificaţie: să îl socotim o demonstraţie pentru existenţa a două specii literare diferite în poezia română actuală, MICROPOEMUL şi HAIKU-ul. Mulţi autori scriu micropoeme, mai bune, mai rele, însă poeţi de haiku sunt mai puţini. Pe lângă talent, diferenţa o face, de cele mai multe ori, iniţierea riguroasă şi exerciţiul îndelungat în arta compunerii.
Rog pe distinşii autori să citească, hai să accentuez, să studieze scurtul eseu „Omisiune elocventă la lucru” de Corneliu Atanasiu (Romaian Kukai, 13 octombrie 2009), utilă lecţie de haiku din multe puncte de vedere.
În cazul nostru particular, o dată ce anotimpul TOAMNA este sugerat prin „castană”, următoarele şapte cuvinte sunt interzise din contextul aceluiaşi haiku: toamnă, septembrie/răpciune, octombrie/brumărel, noiembrie/brumar. În caz de folosire, incompatibilitatea devine pleonastică, iar textul îşi pierde valoarea de haiku. În cazul cel mai rău, se poate dubla cuvântul sezonal prin alt kigo, cum ar fi crizantemă, zloată, brumă, gogoşar, funie de ceapă, etc, dar nu se recomandă decât în cazuri excepţionale, deoarece cele 17 silabe sunt un spaţiu prea strâmt pentru a fi pierdut inutil, nemailăsând loc altor elemente absolut obligatorii (ce?, unde?, când?, mai ales cel dintâi este în mare suferinţă în haiku-l românesc).
Aş recomanda maestrului Corneliu Atanasiu să difuzeze pe internet eseul-prefaţă la antologia sezonală de haiku şi micropoeme româneşti STÂLPI DE FELINAR, eseu care explică un concept nou pentru poezia noastră, conceptul de KIGO. Zadarnic propunem poeţilor să scrie folosind cuvântul sezonal, dacă partea teoretică nu este cunoscută. În Japonia, cultura de origine a haiku-ului, aceste lucruri se studiază, intuitiv, la grădiniţă, apoi, teoretic, la lecţiile de teorie literară din restul anilor de şcoală. Noi trebuie să suplinim această lipsă prin studiu individual, de autodidacţi.
La concursul lunii octombrie au fost înscrise 57 de texte. Ar fi inutil să analizez sensul fiecărui poem, cum am observat în alte comentarii generoase, ci voi încerca să selectez numai acele propuneri cu virtuţi de haiku, recomandând autorilor să reflecteze şi să se iniţieze cât mai bine în această specie literară extrem de pretenţioasă şi de dificil de scris, în ciuda celor 17 silabe canonice. Haiku-ul are o structură de adâncime, nicidecum una de suprafaţă, aşa că trebuie să fii un bun cunoscător şi, mai ales, un practician cu foarte multă experienţă pentru a compune un haiku reuşit. În caz contrar, se îngroaşă numărul textelor ratate prin lipsă de iniţiere, ceea ce se observă imediat de către un cunoscător.
Sunt mai multe texte construite eronat, dar transcriu numai două exemple, unde cuvântul sezonal „castană” este dublat inutil printr-un pleonasm. Voi pune în paranteză cuvintul sezonal şi dublura lui inutilă:
Ploaie de (toamnă) –
copiii străzii-adună
(castane)(Monica Trif)
*
Fluture alb din
zbor oprit pe-o (castană) –
idilă de (toamnă)(Tania Nicolescu)
În al doilea exemplu, „din zbor” este redundant, deci o adăugare fără alt scop decât de a completa numărul de silabe.
Pe lângă erorile de mai sus, kiregi (linia de pauză/cezura)din următorul text este inutilă, deoarece ultimul vers alcătuieşte de fapt complementul direct gramatical al primelor două versuri, iar terţina nu este haiku, ci, în cazul cel mai bun, poate fi folosită drept introducere,(strofa de sus), dintr-o tanka.
Chiar şi viermele
savurează (toamna) (-)
(castane) găurite (Ada Ghika)
Urmează un exemplu interesant pentru o anumită demonstraţie:
Lângă troiţă
castanu-nflorit din nou –
nici un trecător (G.G.G.)
„Castanul” nu are virtuţi sezonale, dar „castanul înflorit” este kigo de primăvară. Poemul poate fi luat în palmares pentru o premiere, are multiple sensuri, dar concursul nostru are subiect obligatoriu un kigo de toamnă. Poemul a nimerit în aici din întâmplare şi din nebăgare de seamă, dar este reuşit, repet acest fapt, iar autorul nepremiat merită felicitări.
Încă un caz:
Şir(uri) de castani
în concert de percuţie –
opera toamnei (Mariko-san)
„Castani” nu este cuvânt sezonal în acest context, deci nu intră în conflict cu „toamnă”, până aici este bine. „Opera toamnei” este metaforă sau nu? În sensul concret al versului, nu. Totuşi, sunt oarecum în dubiu, dar apreciez textul.
O clipă soarele –
căderea castanelor
netulburată (Gabriel Iordan Dorobanţu)
Deci soarele se întrevede numai o clipă printre nouri, apoi întunecarea continuă cu încăpăţânare, ceea ce nu tulbură căderea castanelor…Primul vers mă cam deranjează, este ceva prea naiv în redactare. Ce-ar mai fi de spus? Sunt virtuţi de haiku, prin urmare textul trebuie promovat.
Micul boschetar
adună frunze de castan
pentru-un evantai (Despina Petru)
Un poem foarte frumos, dar este numai terţina dintr-o tanka, fără alte virtuţi de haiku.
Şirul de castani –
prin frunzele ruginii
un freamăt uşor (Nadja)
Din poem lipseşte „castana”, iar „castanul”, repet, nu este cuvânt sezonal pentru toamnă, ci „frunzele ruginii”. Celălalt epitet, devine, în context, redundant. La fel, s-a greşit concursul, tocmai din oscilaţii în ceea ce priveşte teoria despre KIGO.
Vântul de seară –
două castane umplu
cuibul părăsit (Valeria Tamaş)
În acest exemplu apar două kigo, „castane” şi „cuib părăsit”. Poemul are sensuri multiple, este valoros.
Castanele cad –
prima şi ultima lor
lecţie de zbor (Ioan Marinescu-Puiu)
Este un micropoem, fără virtuţi de haiku. Pentru a le câştiga, ar fi trebuit redactat în următoarea formă:
Castane căzând –
din prima spre ultima
lecţie de zbor
Încă un caz la limita dintre micropoem fără virtuţi de haiku şi un haiku:
Castane coapte –
bunicul mă adoarme
cu acelaşi basm (Henriette Berge)
Varianta propusă de mine capătă cel puţin o dimensiune în direcţia haiku-ului:
Castane coapte –
bunicu-adormindu-mă
cu acelaşi basm
Mai apar câteva construcţii greşite, texte cu personificări (jarul despoaie), metafore (luntrea lunii), deci figuri de stil interzise în haiku-ul canonic. Nu am făcut referiri la numărul silabelor, poeţii români nu prea respectă regula 5-7-5.
PREMIUL I
Pe timp de criză –
în buzunarul hainei
doar o castană (Tincuţa Horonceanu Bernevic)
Premiul II
Ziua recoltei –
copiii cu castane
în buzunare (Daniela G.)
PREMIUL III
Vântul de seară –
două castane umplu
cuibul părăsit (Valeria Tamaş)
PREMIU IV
Şiruri de castani
în concert de percuţie –
opera toamnei (Mariko-san)
PREMIUL V
Stea în cădere –
din pocnetul castanei
numai ecoul (Doina Bogdan Wurm)
*
Două castane –
pe cea de sub frunze
o scot eu (Ion Răşinaru)
PREMIUL VI
O clipă soarele –
căderea castanelor
netulburată (Gabriel Iordan Dorobanţu)
Următorul frumos poem nu poate fi premiat, fiindcă, într-un anumit sens, este ratat cuvântul sezonal, trecându-l asupra „castanilor”, ceea ce deja s-a demonstrat:
Seară pe alei –
din umbra castanilor
numai o umbră (Sorin toma BOC)
Poate fi sugerat orice anotimp, primăvără, vară, toamnă, iarnă, deci „anul întreg”. De asemenea, autorul merită felicitat, dar a ratat un premiu.
Încă un poem foarte frumos. Din păcate, este micropoem şi atât, prin tematică (dragostea) şi prin insistenţa celor două verbe la timpul trecut:
I-am cerut mâna –
îmi cădeau mult prea multe
castane în foc (Petru Ioan Gârda)
Dacă marii maeştri zen au stabilit o singură tematică pentru haiku (natura) şi au respins alte teme (dragostea), înseamnă că au avut temeiuri puternice. Numai un mare poet, un maestru cu profundă influenţă poate modifica acest canon, ceea ce, deocamdată, nu este cazul nostru.
Textul de mai sus, al lui Petru Ioan Gârda, mai poate avea o semnificaţie: să îl socotim o demonstraţie pentru existenţa a două specii literare diferite în poezia română actuală, MICROPOEMUL şi HAIKU-ul. Mulţi autori scriu micropoeme, mai bune, mai rele, însă poeţi de haiku sunt mai puţini. Pe lângă talent, diferenţa o face, de cele mai multe ori, iniţierea riguroasă şi exerciţiul îndelungat în arta compunerii.
Rog pe distinşii autori să citească, hai să accentuez, să studieze scurtul eseu „Omisiune elocventă la lucru” de Corneliu Atanasiu (Romaian Kukai, 13 octombrie 2009), utilă lecţie de haiku din multe puncte de vedere.
vineri, 23 octombrie 2009
ROMANIAN KUKAI, comentarii asupra concursului de creaţie pe luna septembrie 2009
Cuvântul sezonal propus concursului pentru luna septembrie este alcătuit din familia substantivului CULES ( culegător/toare, a culege, cules/culeasă).
Dacă acesta este KIGO propus de organizatori şi acceptat de toţi participanţii, din punct de vedere teoretic este interzis, în haiku, să se repete alte KIGO, care denumesc direct anotimpul, în cazul nostru cuvintele sezonale TOAMNA, SEPTEMBRIE, OCTOMBRIE, NOIEMBRIE. Situaţia este considerată pleonastică şi a devenit, din păcate, o inepuizabilă şi bogată sursă pentru această figura de stil acceptată în alte contexte, vezi creaţiile lui I.L.Caragiale, unde pleonasmul este folosit tocmai pentru a caricaturiza personajele, ceea ce nu este, nici pe departe, cazul în poezie.
O altă problemă: deoarece KIGO este obligatoriu, pentru că indică anotimpul, el nu trebuie să stânjenească în nici un fel comunicarea, pentru a lăsa loc liber cuvintelor purtătoare de sens ale poemului, deci cuvântul sezonal nu trebuie repetat, în nici un caz. Avem situaţia „a culege via/viţa-de-vie”, unde apar două KIGO. Cazul poate fi o excepţie, via se culege, totuşi, toamna, dar este bine să nu exagerăm în această direcţie şi multe texte înscrise în concurs suferă de această anomalie. Haiku-ul, se afirmă des, dar nu se respectă avertismentul, este o poezie foarte dificil de redactat, tocmai datorită acestor apeluri la o perfectă curăţenie stilistică, repet, greu de realizat.
Să analizăm stilistic poemele premiate.
PREMIUL ÎNTÂI:
Tot ce-a rămas
din grădina culeasă –
secera lunii
(Livia Ciupav)
Clişeul textului (tot ce-a rămas) repetă un vers mai vechi (vezi mai multe poeme de Dumitru Radu, printre care „Tot ce-a rămas/din visele verii”). În haiku se reiau unele clişee, precum seară de vară, vânturi de iarnă, apus de soare, dar totul rămâne la acest nivel. În altă ordine de idei, în contextul nostru, „secera lunii” nu este metaforă creată special, pentru că deja a intrat în uzul limbii curente, aşadar versul trebuie acceptat. În afara umbrei unei influenţe, probabil involuntare, de falsă memorie, textul are valoare de haiku, mai ales pentru faptul că nu repetă o asociaţie de cuvinte devenită clişeu, „via culeasă”, preferindu-se soluţia aleasă de autoare.
PREMIUL AL DOILEA:
Capătul zilei –
bătrânul culegător
de coşuri goale
(Doina Bogdan Wurm)
Textul este frumos, redactat în mod îngrijit. Ceea ce aş reproşa, nu acestui poem, ci unui mod de a scrie haiku, este suprapunerea prea mecanică a două fragmente de propoziţie, cu deplasarea totală a sensului pe KIREGI, aşadar numai pe sugestie. Procedeul se devalorizează prin repetarea prea insistentă.
PREMIUL AL TREILEA:
Toamna nimănui –
via în sat a rămas
iar neculeasă
(Petruţ Pârvescu)
Am avut multe discuţii cu prietenul meu Petruţ Pârvescu, spunându-i-o în mod direct să fie foarte atent la redactare. Ştiu că îi place neglijenţa, se potriveşte unei anumite poezii, dar nu în haiku, pentru că este prea scumpă. Avem „toamna” şi „via culeasă” În haiku ajunge un singur kigo, dar în orice caz, să nu se anuleze pleonastic. Via nu se culege vara. Aş vrea să creeze cineva un paradox cu culegerea, vara, a strugurilor acri! Este o bună idee! Apoi „satul” este cam mult, satul îşi culege singur via, pe când, în textul poetului nostru, acest „nimeni” rămâne cu via neculeasă. Dacă am modifica,
Casa nimănui –
via (în sat) rămâne
iar neculeasă
rezolvarea ar fi mai bună, inclusiv aducerea verbului la timpul prezent, singurul timp verbal acceptat în haiku. Rămâne de văzut cum înlocuim „în sat”, absolut nelalocul lui în acest context, şi totul s-ar clarifica.
Acelaşi premiu al doilea:
Cules de vie –
băiatul paznicului
cu lacrimi în ochi
(Petru Ioan Gârda)
Nu înţeleg de ce are băiatul lacrimi în ochi, nu este nici un paradox, care să-mi sugereze alte sensuri, dar, oricum, textul nu spune mare lucru. Se putea apela la sensurile simbolice ale „paznicului”, atunci am fi discutat cu totul altfel.
Alt premiu al treilea:
Bolta cu stele –
vin de-mpărtăşanie
cules bob cu bob
(Dina Bărăgan)
Pentru a fi maliţios, observ că toamna românească oferă de cules numai struguri! Textul este frumos, scris cu oarece ştiinţă a esteticii specifice haiku-ului. Nota bene: autoarea nu dublează kigo, îi ajunge unul şi poemul are numai de câştigat.
PREMIUL AL PATRULEA:
Între doi struguri
o plasă de păianjeni -
cules de rouă
(Virginia Popescu)
Las la o parte maliţia de mai sus, dar trei kigo sunt prea mult: struguri, plasă de păianjeni/păianjen, cules. Unde a dispărut sensul? A fost lăsat numai în seama bietului kiregi? Şi atunci, unde mai este rostul gândirii poetului? Haiku este o poetică a „negândirii”, haiku „nu are nici un sens”, spun maeştrii, spun teoreticienii şi filozofii? De acord, dar numai poeţii mari ajung la astfel de înalte performanţe. Noi, poeţii de rând, să fim mai modeşti şi să ne vedem de sensul poeziei, adcă să lăsăm subtilităţile pentru
superiori.
PREMIUL AL CINCILEA:
În aşteptare –
printre ştiuleţi culeşi
un biet şoricel
(Graţiela Genţiana Groza)
Ştiu că autoarea de la Cluj are mare experienţă în haiku, dar în cazul de faţă nu o foloseşte. „În aşteptare” este un clişeu (introdus, cred, de Valentin I. Busuioc), deci, greutatea textului trece spre următoarele două versuri, unde apar două kigo: ştiuleţi/ culeşi, (în sfârşit, se mai culege altceva în ţara asta!). Apoi, „biet şoricel”. De ce? În primul rând, un diminutiv, procedeu naiv, nu potenţează poezia, din contra. „Biet” este un cuvânt de umplutură. Poeta avea nevoie de un paradox şi totul ar fi fost o lovitură de maestru. O aşteptăm cu altă ocazie.
PREMIUL AL ŞASELEA:
Crengi gârbovite –
culegător solitar
vântul de seară
(Sorin Toma Boc)
Epitetele gârbovite/solitar sunt figuri de stil inutile în context. De ce gârbovite, de ce sugestia de bătrâneţe, când este vorba de bogăţie? Apoi, după versul al doilea, apare, nenotat, un alt kiregi, cam mult. Textul, în formă liberă, ar fi fost mai reuşit:
Crengi –
culegător
vântul de seară
Propun unei analize câteva poeme nepremiate. De multe ori aceste texte pot ascunde surprize, dar şi întrebarea de ce au fost trecute cu vederea cu tot atâta insistenţă cu care altele au fost evidenţiate.
Ultimul cules –
cu o zi mai devreme
făceam planuri mari (Speranţa Rubin)
Poemul cuprinde un paradoxal şi este oricând antologabil. Îl voi păstra în mod special, pentru a-l folosi de exemplu ce înseamnă un haiku scris corect stilistic şi încărcat de sens (ca o vie neculeasă!!!!)
Dimineaţă furtunoasă –
culeg cu grijă
ultimul măr (Henriette Berge)
Poemul, în formă liberă, cuprinde, de asemenea, un paradox, dar a trecut neobservat.
Via culeasă –
în coliba (săracă)
întâiul scâncet (Ioa Răşinaru)
Am pus în paranteză un epitet inutil, ba chiar pleonastic (colibă înseamnă sărăcie). În golul de după culesul viei (las maliţia la o parte), apare plinul vieţii. Iată un paradox neexploatat până la capăt de autor, dar poemul este voloros.
Concediată
la vremea culesului –
sperietoarea (Florentina Loredana Dalian )
„Sperietoarea”, kigo de toamnă, acceptat ca atare inclusiv în poezia română, devine al doilea cuvânt sezonal după „cules”. Nu ştiu cum s-ar repara această repetiţie, dar paradoxul este puternic, aşadar textul capătă valoare şi îl felicit pe autor. Mă gândesc la celebrul poem al Laurei Văceanu, premiat, în 1998, în „Cele mai frumoase 10 haiku româneşti”:
Zori în livadă –
sperietoarea păzind
via culeasă
Având în vedere acest precedent, cred că „haiku-ul concedierii” n-ar mai trebui corectat, ci acceptat ca atare. Cine este autorul?
(După tipărirea acestui text, am primit un e-mail din partea autorului, Loredana Dănilă, care mi-a mulţumit nu pentru aprecieri, ci pentru imparţialitate. Ciudat, nu am primit nici un semnal de a Livia Ciupav, Petruţ Pârvescu, pentru sinceritatea cu care i-am sfătuit că estetica poeziei haiku are anumite orizonturi, care nu pot fi confundate cu estetica poeziei occidentale. Este drept, au fost premiaţi pentru poeme nereuşite şi tocmai acest fapt mă face să atrag atenţia asupra adevaratelor poeme reuşite, dar ignorate, din diferite cauze, de imparţialul juriu.)
Am mai găsit texte relativ reuşite, am găsit texte pastişate, am găsit texte ilogice sau numai prost scrise. Dar cu acest poem ce s-ar putea face? Se repetă kigo, culesul viei (iarăşi!) şi stolul de grauri (kigo clasic pentru toamnă), dar paradoxul este puternic, iar sensul poemului - aproape dureros. Dacă poemul ar fi scris de un maestru, neglijenţele ar fi o excepţie şi i-am trece cu vederea cochetăria, dar în altă situaţie, inabilitatea este evidentă:
Bâtrânul bolnav –
via lui o culege
un stol de grauri
Probabil sunt înţeles de ce un haiku este foarte dificil de compus, iată, apar astfel de situaţii, de repetiţii de kigo, de pleonasm, de lipsă de paradox, de ratare a unui simbol, de redactare incorectă din punct de vedere filologic şi de editare neunitară. Un haiku începe cu majusculă şi are un singur semn de punctuaţie, liniuţa pentru kiregi. Tot ce este în plus duce spre ratarea mai mult sau mai puţin completă a întregului micropoem. Am făcut eu corecturile acolo unde autorii nu respectă normele filologice. Cred că se observă, toate textele de mai sus sunt unitare din acest punct de vedere.
Dacă acesta este KIGO propus de organizatori şi acceptat de toţi participanţii, din punct de vedere teoretic este interzis, în haiku, să se repete alte KIGO, care denumesc direct anotimpul, în cazul nostru cuvintele sezonale TOAMNA, SEPTEMBRIE, OCTOMBRIE, NOIEMBRIE. Situaţia este considerată pleonastică şi a devenit, din păcate, o inepuizabilă şi bogată sursă pentru această figura de stil acceptată în alte contexte, vezi creaţiile lui I.L.Caragiale, unde pleonasmul este folosit tocmai pentru a caricaturiza personajele, ceea ce nu este, nici pe departe, cazul în poezie.
O altă problemă: deoarece KIGO este obligatoriu, pentru că indică anotimpul, el nu trebuie să stânjenească în nici un fel comunicarea, pentru a lăsa loc liber cuvintelor purtătoare de sens ale poemului, deci cuvântul sezonal nu trebuie repetat, în nici un caz. Avem situaţia „a culege via/viţa-de-vie”, unde apar două KIGO. Cazul poate fi o excepţie, via se culege, totuşi, toamna, dar este bine să nu exagerăm în această direcţie şi multe texte înscrise în concurs suferă de această anomalie. Haiku-ul, se afirmă des, dar nu se respectă avertismentul, este o poezie foarte dificil de redactat, tocmai datorită acestor apeluri la o perfectă curăţenie stilistică, repet, greu de realizat.
Să analizăm stilistic poemele premiate.
PREMIUL ÎNTÂI:
Tot ce-a rămas
din grădina culeasă –
secera lunii
(Livia Ciupav)
Clişeul textului (tot ce-a rămas) repetă un vers mai vechi (vezi mai multe poeme de Dumitru Radu, printre care „Tot ce-a rămas/din visele verii”). În haiku se reiau unele clişee, precum seară de vară, vânturi de iarnă, apus de soare, dar totul rămâne la acest nivel. În altă ordine de idei, în contextul nostru, „secera lunii” nu este metaforă creată special, pentru că deja a intrat în uzul limbii curente, aşadar versul trebuie acceptat. În afara umbrei unei influenţe, probabil involuntare, de falsă memorie, textul are valoare de haiku, mai ales pentru faptul că nu repetă o asociaţie de cuvinte devenită clişeu, „via culeasă”, preferindu-se soluţia aleasă de autoare.
PREMIUL AL DOILEA:
Capătul zilei –
bătrânul culegător
de coşuri goale
(Doina Bogdan Wurm)
Textul este frumos, redactat în mod îngrijit. Ceea ce aş reproşa, nu acestui poem, ci unui mod de a scrie haiku, este suprapunerea prea mecanică a două fragmente de propoziţie, cu deplasarea totală a sensului pe KIREGI, aşadar numai pe sugestie. Procedeul se devalorizează prin repetarea prea insistentă.
PREMIUL AL TREILEA:
Toamna nimănui –
via în sat a rămas
iar neculeasă
(Petruţ Pârvescu)
Am avut multe discuţii cu prietenul meu Petruţ Pârvescu, spunându-i-o în mod direct să fie foarte atent la redactare. Ştiu că îi place neglijenţa, se potriveşte unei anumite poezii, dar nu în haiku, pentru că este prea scumpă. Avem „toamna” şi „via culeasă” În haiku ajunge un singur kigo, dar în orice caz, să nu se anuleze pleonastic. Via nu se culege vara. Aş vrea să creeze cineva un paradox cu culegerea, vara, a strugurilor acri! Este o bună idee! Apoi „satul” este cam mult, satul îşi culege singur via, pe când, în textul poetului nostru, acest „nimeni” rămâne cu via neculeasă. Dacă am modifica,
Casa nimănui –
via (în sat) rămâne
iar neculeasă
rezolvarea ar fi mai bună, inclusiv aducerea verbului la timpul prezent, singurul timp verbal acceptat în haiku. Rămâne de văzut cum înlocuim „în sat”, absolut nelalocul lui în acest context, şi totul s-ar clarifica.
Acelaşi premiu al doilea:
Cules de vie –
băiatul paznicului
cu lacrimi în ochi
(Petru Ioan Gârda)
Nu înţeleg de ce are băiatul lacrimi în ochi, nu este nici un paradox, care să-mi sugereze alte sensuri, dar, oricum, textul nu spune mare lucru. Se putea apela la sensurile simbolice ale „paznicului”, atunci am fi discutat cu totul altfel.
Alt premiu al treilea:
Bolta cu stele –
vin de-mpărtăşanie
cules bob cu bob
(Dina Bărăgan)
Pentru a fi maliţios, observ că toamna românească oferă de cules numai struguri! Textul este frumos, scris cu oarece ştiinţă a esteticii specifice haiku-ului. Nota bene: autoarea nu dublează kigo, îi ajunge unul şi poemul are numai de câştigat.
PREMIUL AL PATRULEA:
Între doi struguri
o plasă de păianjeni -
cules de rouă
(Virginia Popescu)
Las la o parte maliţia de mai sus, dar trei kigo sunt prea mult: struguri, plasă de păianjeni/păianjen, cules. Unde a dispărut sensul? A fost lăsat numai în seama bietului kiregi? Şi atunci, unde mai este rostul gândirii poetului? Haiku este o poetică a „negândirii”, haiku „nu are nici un sens”, spun maeştrii, spun teoreticienii şi filozofii? De acord, dar numai poeţii mari ajung la astfel de înalte performanţe. Noi, poeţii de rând, să fim mai modeşti şi să ne vedem de sensul poeziei, adcă să lăsăm subtilităţile pentru
superiori.
PREMIUL AL CINCILEA:
În aşteptare –
printre ştiuleţi culeşi
un biet şoricel
(Graţiela Genţiana Groza)
Ştiu că autoarea de la Cluj are mare experienţă în haiku, dar în cazul de faţă nu o foloseşte. „În aşteptare” este un clişeu (introdus, cred, de Valentin I. Busuioc), deci, greutatea textului trece spre următoarele două versuri, unde apar două kigo: ştiuleţi/ culeşi, (în sfârşit, se mai culege altceva în ţara asta!). Apoi, „biet şoricel”. De ce? În primul rând, un diminutiv, procedeu naiv, nu potenţează poezia, din contra. „Biet” este un cuvânt de umplutură. Poeta avea nevoie de un paradox şi totul ar fi fost o lovitură de maestru. O aşteptăm cu altă ocazie.
PREMIUL AL ŞASELEA:
Crengi gârbovite –
culegător solitar
vântul de seară
(Sorin Toma Boc)
Epitetele gârbovite/solitar sunt figuri de stil inutile în context. De ce gârbovite, de ce sugestia de bătrâneţe, când este vorba de bogăţie? Apoi, după versul al doilea, apare, nenotat, un alt kiregi, cam mult. Textul, în formă liberă, ar fi fost mai reuşit:
Crengi –
culegător
vântul de seară
Propun unei analize câteva poeme nepremiate. De multe ori aceste texte pot ascunde surprize, dar şi întrebarea de ce au fost trecute cu vederea cu tot atâta insistenţă cu care altele au fost evidenţiate.
Ultimul cules –
cu o zi mai devreme
făceam planuri mari (Speranţa Rubin)
Poemul cuprinde un paradoxal şi este oricând antologabil. Îl voi păstra în mod special, pentru a-l folosi de exemplu ce înseamnă un haiku scris corect stilistic şi încărcat de sens (ca o vie neculeasă!!!!)
Dimineaţă furtunoasă –
culeg cu grijă
ultimul măr (Henriette Berge)
Poemul, în formă liberă, cuprinde, de asemenea, un paradox, dar a trecut neobservat.
Via culeasă –
în coliba (săracă)
întâiul scâncet (Ioa Răşinaru)
Am pus în paranteză un epitet inutil, ba chiar pleonastic (colibă înseamnă sărăcie). În golul de după culesul viei (las maliţia la o parte), apare plinul vieţii. Iată un paradox neexploatat până la capăt de autor, dar poemul este voloros.
Concediată
la vremea culesului –
sperietoarea (Florentina Loredana Dalian )
„Sperietoarea”, kigo de toamnă, acceptat ca atare inclusiv în poezia română, devine al doilea cuvânt sezonal după „cules”. Nu ştiu cum s-ar repara această repetiţie, dar paradoxul este puternic, aşadar textul capătă valoare şi îl felicit pe autor. Mă gândesc la celebrul poem al Laurei Văceanu, premiat, în 1998, în „Cele mai frumoase 10 haiku româneşti”:
Zori în livadă –
sperietoarea păzind
via culeasă
Având în vedere acest precedent, cred că „haiku-ul concedierii” n-ar mai trebui corectat, ci acceptat ca atare. Cine este autorul?
(După tipărirea acestui text, am primit un e-mail din partea autorului, Loredana Dănilă, care mi-a mulţumit nu pentru aprecieri, ci pentru imparţialitate. Ciudat, nu am primit nici un semnal de a Livia Ciupav, Petruţ Pârvescu, pentru sinceritatea cu care i-am sfătuit că estetica poeziei haiku are anumite orizonturi, care nu pot fi confundate cu estetica poeziei occidentale. Este drept, au fost premiaţi pentru poeme nereuşite şi tocmai acest fapt mă face să atrag atenţia asupra adevaratelor poeme reuşite, dar ignorate, din diferite cauze, de imparţialul juriu.)
Am mai găsit texte relativ reuşite, am găsit texte pastişate, am găsit texte ilogice sau numai prost scrise. Dar cu acest poem ce s-ar putea face? Se repetă kigo, culesul viei (iarăşi!) şi stolul de grauri (kigo clasic pentru toamnă), dar paradoxul este puternic, iar sensul poemului - aproape dureros. Dacă poemul ar fi scris de un maestru, neglijenţele ar fi o excepţie şi i-am trece cu vederea cochetăria, dar în altă situaţie, inabilitatea este evidentă:
Bâtrânul bolnav –
via lui o culege
un stol de grauri
Probabil sunt înţeles de ce un haiku este foarte dificil de compus, iată, apar astfel de situaţii, de repetiţii de kigo, de pleonasm, de lipsă de paradox, de ratare a unui simbol, de redactare incorectă din punct de vedere filologic şi de editare neunitară. Un haiku începe cu majusculă şi are un singur semn de punctuaţie, liniuţa pentru kiregi. Tot ce este în plus duce spre ratarea mai mult sau mai puţin completă a întregului micropoem. Am făcut eu corecturile acolo unde autorii nu respectă normele filologice. Cred că se observă, toate textele de mai sus sunt unitare din acest punct de vedere.
ROMANIAN KUKAI, COMENTARII PENTRU LUNA AUGUST ‘09
Concursul de creaţie ROMANIAN KUKAI pentru luna august 2009 a propus cuvântul sezonal (kigo) GREIER (forma fonetică acceptată de Dicţionarul limbii române). După lectura şi analiza textelor (haiku/micropoeme) nesemnate, ajunse în posesia mea prin marea amabilitate a poetei Livia Ciupav, am tras cateva concluzii: în primul rând, existenţa câtorva texte bune, multe texte ameliorabile (în situaţia de a fi recuperate prin corectură), relativ puţine pleonasme (boală patologică a micropoemului cu termen sezonal), puţine texte compuse în completă necunoaştere a exigenţelor estetice, tematice şi de teorie literară, aşadar texte ratate în totalitate.
După concluzii, propunerea mea fermă pentru câştigarea concursului s-a focalizat pe textul cu numărul (11):
CHIAR DE ZIUA MEA –
GREIERELE ÎN SUPĂ
CU TOT CU CÂNTEC
Am analizat inclusiv licenţa „greierele” în loc de „greierul”, dar, adunând şi scăzând, nu mi-am schimbat părerea.
După apariţia rezultatelor definitive şi oficiale, am cerut o explicaţie maestrului Corneliu Atanasiu asupra textului declarat câştigător (43), deoarece nu-mi sugera altceva decât sau o eroare de transcriere, sau una de redactare, ceea ce s-a dovedit exact:
Două destine –
la piciorul patului (,)
un greier şchiop
Domnul Corneliu Atanasiu nu mi-a răspuns la solicitare, probabil îmi sugera să-i citesc comentariul asupra concursului, ceea ce am făcut cu maxim interes. La fel, am citit relativ mirat comentariul poetei Manuela Miga asupra numărului de concurs (43), deloc convingător. Dar dacă în pat, draga Manuela, este nimeni, deoarece textul nu are altă deschidere, cui aparţine primul destin? Bine, acceptând orice licenţă şi aluzie, textului premiat îi lipseşte esenţialul, deci propun Doinei Bogdan Wurm să mai mediteze şi să găsească singură soluţia. Eu am câteva, dar nu mă amestec în cerneala altcuiva. De observat, licenţa „greiere” lipseşte, ceea ce este de apreciat, dacă nu cumva în primul rând.
Urmează Premiul II.
Teatru de vară –
în difuzorul stricat
un greiere mort (Ion Marinescu-Puiu)
Textul aceluiaşi autor, premiat în luna iulie, era un micropoem fără virtuţi de haiku. I-am spus-o personal, în urma telefonului său alarmat. Nu-i nimic, de data aceasta există virtuţi de haiku, dar ce ne facem cu blestematul pleonasm „greier/vară”? Te rog să-l corectezi şi să nu te mai prind, dragă Puiule, că-ţi scad nota la „licenţa cu greierele”! (Păi, nu suntem amândoi profesori?)
Un greier strivit –
nimic nu i se-ntâmplă
universului (Dan Norea)
Poemul este un „hokandori”(procedeu specific poeziei nipone, compus printr-o citare intenţionată/intertextualitate) după un alt text devenit între timp foarte cunoscut şi răspândit. Dan Norea recidivează. În revista ALBATROS, volumul VI, nr. 10/11 (2-2007/1- 2008) găsim, sub aceeaşi semnătură,
Nopţi fără greieri –
furnica lui La Fontaine
are remuşcări
Îl anunţ pe prietenul meu că mai cunosc vreo câteva texte, unde este folosit acelaşi procedeu. Iată unul, fără cuvânt sezonal:
Clipă de clipă –
ceva i se întâmplă
universului
Sau altul, probabil mai reuşit:
Greieri şi stele –
ascultând vibraţia
universului (Dane, ghici autorii!)
Pornind de aici, mai scormonind printre volumele de versuri, unde hokandori s-ar putea suprapune chiar peste plagiat, vom mai găsi poeme în aceeaşi situaţie şi vom trage concluziile de rigoare. De fapt, mie chiar mi-a sugerat o idee interesantă: voi compune un text special şi numele tău va fi cooptat in volumul „Marea tăcere”.
Premiul III.
Haltă-n câmpie –
cântecul greierilor
la clasa întâi (Cezar Florin Ciobâcă)
Mici imperfecţiuni formale (două complemente de loc în situaţia lipsei complementului de timp). Am prelungit versul final cu o silabă (în original: la clasa-ntâi). Multă ironie (sau nostalgie?) dau poemului o încărcătură încântătoare. Felicit autorul.
Mână în mână –
cântecul greierului
rupe tăcerea (Speranţa Rubin)
Se spune că tema dragostei este interzisă în haiku. Bine, în haiku-ul japonez, dar în haiku-ul internaţional? Până una, alta, acest haiku de dragoste este minunat şi altceva nu mai contează.
Premiul IV.
Ploaie de stele -
cântecul greierilor
imperturbabil ( Elena Manta-Ciubotariu)
Autoarea este o maestră din vechea şcoală a Societăţii de haiku din Constanţa, creatoarea unuia dintre cele mai frumoase, apreciate, comentate şi premiate micropoeme româneşti (Primăvară – copilul ascute / creionul verde).Elena a compus în dialog cu mine un kasen renku din sumarul volumului „Marea tăcere”. Luna trecută, fără să cunosc numele propunătorului, i-am apreciat un poem neluat în seamă de jurizare. De data aceasta recidivează cu un poem frumos. Existenţa a două kigo (greier / ploaie de stele) nu intră în conflict pleonastic, dar situaţia ar trebui evitată, fără ca faptul în sine să erodeze un poem premiat mai jos de valoarea reală.
Premiul V.
Noapte geroasă –
ţârâitul greierului
în dosul sobei (Maria Tirenescu)
Avem aici un bun exemplu, unde un kigo foarte răspândit în creaţia tuturor poeţilor, „greier”, nu este cuvânt sezonal, ci pur şi simplu îşi pierde această calitate. În cazul de mai sus kigo este „geroasă”, deci ne aflăm în faţa unui poem încadrabil sezonal la anotimpul iarna. Nu-i nimic, autoarea va face reîncadrarea de rigoare. În rest, poemul rezistă exigenţelor şi poate fi oricând antologat.
Chiar de ziua mea –
greierele în supă
cu tot cu cântec (Rafila Radu)
Cei din urmă vor fi cei dintâi. Este clar ca lumina zilei că acest poem a fost exilat de juriu pe un loc nemeritat. Erori se întâmplă la toate casele mari. Trebuie să fie un semnal pentru Doina Bogdan Wurm să persevereze, să ajungă la experienţa Rafilei Radu, să se autoanalizeze şi să tragă toate concluziile. Deocamdată, Rafila a câştigat duelul.
Premiul VI.
Vânzătorul de
greieri – nopţile verii
într-o cutie (Ion Linu)
Poemul suferă grav din cauza pleonasmului (greier/vară). Ar fi putut căpăta forma 7-5-5, cu o corectură şi lucrurile s-ar fi aranjat.
Vânzătorul de greieri –
stelele nopţii / (……)
într-o cutie
Alte câteva poeme trebuie luate în seamă, chiar dacă judecătorii concursului nu au făcut-o. În orice caz, poemele următoare ar putea fi antologate.
Salve de puşcă
pentru greieri nevăzuţi -
liniştea de(-)apoi
*
Geneza lumii –
cu un cântec de greier
a-nceput totul
Nici char „geneza lumii”, oricâtă imaginaţie am avea, dar poemul poate fi îmbunătăţit, inclusiv cu aducerea verbului la prezent (începe totul).
Ascultând greieri(i) –
noaptea-mi pare (deodată)
prietenoasă
Repetiţia temporară (ascultând/deodată) ar trebui înlocuită cu o localizare, de exemplu: Greieru-ascultând – din balcon noaptea-mi pare / prietenoasă (Dacă autorul/autoarea locuieşte la bloc, precum Julieta shakespeareană!).În orice caz, se poate face ceva, pentru ca textul, altminteri frumos, să supravieţuiască.
Mai există imagini reuşite în multe alte poeme, de-ar fi să enumerăm doar (10), (20), (21),(36).
Felicit câştigători, felicit necâştigătorii, felicit organizatorii, cer juriului mai multă atenţie şi respect pentru poeţi şi aştept cu interes concursul următor.
În concurs, poemele se găsesc aici:
http://romaniankukai.blogspot.com/2009_08_01_archive.html
După concluzii, propunerea mea fermă pentru câştigarea concursului s-a focalizat pe textul cu numărul (11):
CHIAR DE ZIUA MEA –
GREIERELE ÎN SUPĂ
CU TOT CU CÂNTEC
Am analizat inclusiv licenţa „greierele” în loc de „greierul”, dar, adunând şi scăzând, nu mi-am schimbat părerea.
După apariţia rezultatelor definitive şi oficiale, am cerut o explicaţie maestrului Corneliu Atanasiu asupra textului declarat câştigător (43), deoarece nu-mi sugera altceva decât sau o eroare de transcriere, sau una de redactare, ceea ce s-a dovedit exact:
Două destine –
la piciorul patului (,)
un greier şchiop
Domnul Corneliu Atanasiu nu mi-a răspuns la solicitare, probabil îmi sugera să-i citesc comentariul asupra concursului, ceea ce am făcut cu maxim interes. La fel, am citit relativ mirat comentariul poetei Manuela Miga asupra numărului de concurs (43), deloc convingător. Dar dacă în pat, draga Manuela, este nimeni, deoarece textul nu are altă deschidere, cui aparţine primul destin? Bine, acceptând orice licenţă şi aluzie, textului premiat îi lipseşte esenţialul, deci propun Doinei Bogdan Wurm să mai mediteze şi să găsească singură soluţia. Eu am câteva, dar nu mă amestec în cerneala altcuiva. De observat, licenţa „greiere” lipseşte, ceea ce este de apreciat, dacă nu cumva în primul rând.
Urmează Premiul II.
Teatru de vară –
în difuzorul stricat
un greiere mort (Ion Marinescu-Puiu)
Textul aceluiaşi autor, premiat în luna iulie, era un micropoem fără virtuţi de haiku. I-am spus-o personal, în urma telefonului său alarmat. Nu-i nimic, de data aceasta există virtuţi de haiku, dar ce ne facem cu blestematul pleonasm „greier/vară”? Te rog să-l corectezi şi să nu te mai prind, dragă Puiule, că-ţi scad nota la „licenţa cu greierele”! (Păi, nu suntem amândoi profesori?)
Un greier strivit –
nimic nu i se-ntâmplă
universului (Dan Norea)
Poemul este un „hokandori”(procedeu specific poeziei nipone, compus printr-o citare intenţionată/intertextualitate) după un alt text devenit între timp foarte cunoscut şi răspândit. Dan Norea recidivează. În revista ALBATROS, volumul VI, nr. 10/11 (2-2007/1- 2008) găsim, sub aceeaşi semnătură,
Nopţi fără greieri –
furnica lui La Fontaine
are remuşcări
Îl anunţ pe prietenul meu că mai cunosc vreo câteva texte, unde este folosit acelaşi procedeu. Iată unul, fără cuvânt sezonal:
Clipă de clipă –
ceva i se întâmplă
universului
Sau altul, probabil mai reuşit:
Greieri şi stele –
ascultând vibraţia
universului (Dane, ghici autorii!)
Pornind de aici, mai scormonind printre volumele de versuri, unde hokandori s-ar putea suprapune chiar peste plagiat, vom mai găsi poeme în aceeaşi situaţie şi vom trage concluziile de rigoare. De fapt, mie chiar mi-a sugerat o idee interesantă: voi compune un text special şi numele tău va fi cooptat in volumul „Marea tăcere”.
Premiul III.
Haltă-n câmpie –
cântecul greierilor
la clasa întâi (Cezar Florin Ciobâcă)
Mici imperfecţiuni formale (două complemente de loc în situaţia lipsei complementului de timp). Am prelungit versul final cu o silabă (în original: la clasa-ntâi). Multă ironie (sau nostalgie?) dau poemului o încărcătură încântătoare. Felicit autorul.
Mână în mână –
cântecul greierului
rupe tăcerea (Speranţa Rubin)
Se spune că tema dragostei este interzisă în haiku. Bine, în haiku-ul japonez, dar în haiku-ul internaţional? Până una, alta, acest haiku de dragoste este minunat şi altceva nu mai contează.
Premiul IV.
Ploaie de stele -
cântecul greierilor
imperturbabil ( Elena Manta-Ciubotariu)
Autoarea este o maestră din vechea şcoală a Societăţii de haiku din Constanţa, creatoarea unuia dintre cele mai frumoase, apreciate, comentate şi premiate micropoeme româneşti (Primăvară – copilul ascute / creionul verde).Elena a compus în dialog cu mine un kasen renku din sumarul volumului „Marea tăcere”. Luna trecută, fără să cunosc numele propunătorului, i-am apreciat un poem neluat în seamă de jurizare. De data aceasta recidivează cu un poem frumos. Existenţa a două kigo (greier / ploaie de stele) nu intră în conflict pleonastic, dar situaţia ar trebui evitată, fără ca faptul în sine să erodeze un poem premiat mai jos de valoarea reală.
Premiul V.
Noapte geroasă –
ţârâitul greierului
în dosul sobei (Maria Tirenescu)
Avem aici un bun exemplu, unde un kigo foarte răspândit în creaţia tuturor poeţilor, „greier”, nu este cuvânt sezonal, ci pur şi simplu îşi pierde această calitate. În cazul de mai sus kigo este „geroasă”, deci ne aflăm în faţa unui poem încadrabil sezonal la anotimpul iarna. Nu-i nimic, autoarea va face reîncadrarea de rigoare. În rest, poemul rezistă exigenţelor şi poate fi oricând antologat.
Chiar de ziua mea –
greierele în supă
cu tot cu cântec (Rafila Radu)
Cei din urmă vor fi cei dintâi. Este clar ca lumina zilei că acest poem a fost exilat de juriu pe un loc nemeritat. Erori se întâmplă la toate casele mari. Trebuie să fie un semnal pentru Doina Bogdan Wurm să persevereze, să ajungă la experienţa Rafilei Radu, să se autoanalizeze şi să tragă toate concluziile. Deocamdată, Rafila a câştigat duelul.
Premiul VI.
Vânzătorul de
greieri – nopţile verii
într-o cutie (Ion Linu)
Poemul suferă grav din cauza pleonasmului (greier/vară). Ar fi putut căpăta forma 7-5-5, cu o corectură şi lucrurile s-ar fi aranjat.
Vânzătorul de greieri –
stelele nopţii / (……)
într-o cutie
Alte câteva poeme trebuie luate în seamă, chiar dacă judecătorii concursului nu au făcut-o. În orice caz, poemele următoare ar putea fi antologate.
Salve de puşcă
pentru greieri nevăzuţi -
liniştea de(-)apoi
*
Geneza lumii –
cu un cântec de greier
a-nceput totul
Nici char „geneza lumii”, oricâtă imaginaţie am avea, dar poemul poate fi îmbunătăţit, inclusiv cu aducerea verbului la prezent (începe totul).
Ascultând greieri(i) –
noaptea-mi pare (deodată)
prietenoasă
Repetiţia temporară (ascultând/deodată) ar trebui înlocuită cu o localizare, de exemplu: Greieru-ascultând – din balcon noaptea-mi pare / prietenoasă (Dacă autorul/autoarea locuieşte la bloc, precum Julieta shakespeareană!).În orice caz, se poate face ceva, pentru ca textul, altminteri frumos, să supravieţuiască.
Mai există imagini reuşite în multe alte poeme, de-ar fi să enumerăm doar (10), (20), (21),(36).
Felicit câştigători, felicit necâştigătorii, felicit organizatorii, cer juriului mai multă atenţie şi respect pentru poeţi şi aştept cu interes concursul următor.
În concurs, poemele se găsesc aici:
http://romaniankukai.blogspot.com/2009_08_01_archive.html
Abonați-vă la:
Postări (Atom)