ROMANIANKUKAI. COMENTARII PENTRU LUNA IANUARIE 2010

Rolul acestor comentarii estetice şi tehnice este să contribuie la descoperirea unor texte compatibile selectării în viitoare antologii de haiku românesc, în limitele relative ale existenţei acestei specii în spaţiul nostru literar. Nu doresc să cunosc numele autorilor, aşadar, pentru eventuale identificări, voi păstra numărul din lista de concurs.

Cuvântul sezonal impus: PROMOROACĂ / CHICIURĂ.

Textele cu unele virtuţi de haiku ar fi următoarele.

Spinii cătinei
în teci de promoroacă –
vremuri de pace (4)

Poemul este viciat de o metaforă inutilă. Propun o modificare şi un cuânt în plus, pentru a căpăta o formă relativ canonică şi expresivă:

Spinii cătinei
înfipţi în promoroacă –
vremuri de pace

Acum da, poemul are sens şi este antologabil.

Urmează alt text interesant:

Pe roci chiciură –
hruba liliecilor
cu parfum schimbat (15)

O modificare absolut necesară:

Chiciură pe roci –
hruba liliecilor
cu parfum schimbat

În noua formă poemul este excelent. Autorul a înlocuit picturalitatea mereu prezentă în haiku-ul românesc cu aluzia olfactivă şi asta e bine.

Iată text cu adevărat pictural, mai mult micropoem decât haiku, dar expresiv:

Chiciură şi vânt –
încărunţit de vremuri
ţăranul sub pomi (19)

Un poem care ar fi putut fi reuşit, dar un al doilea cuvânt sezonal prost plasat strică totul:

Noapte (geroasă) -
uşa grajdului albă
de promoroacă (29)

Neapărat trebuie înlocuit “geroasă”, altfel textul este inutil.

Încă o noapte –
uşa grajdului albă
de promoroacă

Alt poem:

Chiciură şi-n turn –
bătăia clopotelor
mai cristalină (31)

De ce în foma aceasta neglijentă, ba lăsând impresia că autorul nu cunoaşte estetica poeziei haiku ? Iată acelaşi text după restaurare:

Chiciură în turn –
bătaia clopotului
mai cristalină

În varianta a doua, textul devine dintr-o dată valoros. Câţi paşi, se întreba cineva, sunt de la penibil la sublim? Probabil, câteva silabe bine potrivite, vorba lui Arghezi.

Ideograme
brodate în chiciură –
doar vrăbiuţe (45)

Nici nu se poate mai rău. Pluralul supără în haiku, iar diminutivele şi-au pierdut rostul de la Alecsandri încoace, aşadar:

Ideogramă
brodată în chiciură –
o vrabie

Lipseşteo silabă, dar textul devine antologabil.

Încă un text, care ar putea fi interesant, dacă:

Plin de chiciură
cireşul de la poartă –
poza bunicii (49)

Prin urmare, textul are de câştigat în forma:

Poza bunicii –
cireşul de la poartă
alb de chiciură

Un epitet pleonastic (alb de chiciură) acordă oarece valoare paradoxală a poemului. De asemenea, noul text nu mi se pare o pastişă după celebrul haiku de Ion Roşioru:

Cireş înflorit –
portretul bunicului
în decembrie

Încă un poem frumos:

Umbre prelungi –
pe umăr smicelele
şi promoroaca (52)

Formele substantivale de plural au un rost în acest text, de aceea sunt acceptabile. Poemul nu este nici pe departe perfect, dar ce mai contează, repet, devine, totuşi, antologabil.

Şi ar mai fi un text:

geamul dezgheţat
cât să privească doi ochi –
sub chiciură, merii…(53)

Cam alandala compus, autorul nu are bune cunoştinţe despre haiku. Restaurat, poemul ar putea fi:

Geam dezgheţat –
cât să privească doi ochi
merii sub chiciură

Forma este liberă, dar păstrează lungimea de 17 silabe. Mai mult nu se poate salva, dar textul capătă valoare.

Propun autorilor să-şi facă singuri restaurările înainte de a participa la concurs. Haiku-ul este o poezie foarte sinsibilă în ceea ce priveşte forma şi orice eroare sau neglijenţă au urmări distrugătoare. Avem dovezile mai sus.

Alte texte sunt neglijabile, cu toate că unele sugestii ar fi de luat în seamă.

De data aceasta, nu m-au preocupat pleonasmele, dublările inutile de cuvinte sezonale sau de complemente de loc sau de timp, toate exisente, nici alte greşeli de compunere, inclusiv lipsa de originalitate, sau pur şi simplu ratarea totală şi absurdul prostesc, nicidecum cel expresiv, paradoxal, ionescian. Iată o mostră: “chiciura sub nas – să fie guturai sau / lacrimi de ciudă?” Ce să înţeleg dintr-un astfel de text? Că autorului îi curg lacrimi din nas? Îl las pe el să se mai gândească.

Întâmplător, am găsit un senryu puţin cacofonic, dar specia este cam rară într-o ţară cu prea mulţi epigramişti:

Rebusist atent –
promoroacă, chiciură
nu-s sinonime (9)

Ar mai fi un text, dar nu este haiku decât prin cuvântul sezonal.

Dantelă veche –
doar chiciura mai ştie
meşteşugul (19)

Este un micropoem frumos, dar fără alte virtuţi, neantologabil la capitolul haiku.

Cineva mi-a scris că nu a participat la acest concurs al lunii ianuarie pentru că promoroaca nu-l inspiră. Iarna mai are de gând să dureze, aşa că nu este timpul pierdut.

Şi o întrebare, acum, la sfârşit: unde a dispărut paradoxul din poemele compuse pentru concursuri? După câte ştiam, paradoxul este chiar semnul de nobleţe al haiku-ului, sau mă înşel.

De neînţeles –
chiciură numai pe-un stâlp
al pridvorului

Câteva reguli pentru compunerea unui haiku în Word

Transcriu aici textul publicat cu puţin timp în urmă. E mai uşor de citit, în special pentru cei care se descurcă mai greu pe internet.
***


1. Un haiku este un micropoem creat între limitele unor reguli specifice. În afara acestor reguli şi limite, micropoemul îşi pierde calitatea de haiku.

2. Tematica unui HAIKU: meditaţia asupra naturii.

3. Este un poem în formă fixă, trei versuri fără ritm, cu măsura de 5-7-5 silabe.

4. Un haiku în formă liberă are mai puţin de 17 silabe, dar nu mai mult de 19 silabe. Măsura fixă a celor trei versuri nu se respectă.

5. Un haiku în formă fixă/liberă poate avea aspectul unei terţine sau a unui poem într-un vers.

6. Referinţa sezonală(kigo): un cuvânt care sugerează un anotimp (fenomene cereşti, fenomene terestre, evenimente/sărbători, animale, plante, acţiuni umane specifice primăverii, verii, toamnei, iernii) sau anul nou.

7. Folosirea unei pauze/cezuri (kireji) după primul sau al doilea vers. Are valoarea unei pauze de sens, contribuind la accentuarea sugestiei, elementul esenţial al unui haiku. Se notează prin liniuţă (-).

8. Structura interioară în trei trepte: referire la ceva (CE?) în timp (CÂND?) şi în spaţiu (UNDE?). Ecuaţia se poate simplifica la CE?/ CÂND? sau CE?/ UNDE?

9. Categoriile estetice:

AWARE (stare emoţională intensă, mai ales de bucurie, optimism, frumuseţe armonioasă)

FUEKI (eternul, ceea ce este constant, dimensiunea atemporală a artei, a naturii)

RYUKO (efemerul, ceea ce e vremelnic, dimensiunea trecătoare a naturii)

MEI (frumuseţe a naturii, a inteligenţei umane)

MONO NO AWARE (patos al lucrurilor)

MUSHIN (negativitate, lipsă de spirit, cu conotaţii din filozofia zen, de nimicnicie)

SABI (tristeţe a singurătăţii, a declinului, a sărăciei acceptate, a timpului atotdistrugăror)

WABI (frumuseţe austeră, melancolie, dezolare)

YUGEN (misterul singurătăţii, al însingurării)

KARUMI (simplitate adâncă a formei literare, eleganţă, naturaleţe)

10. Figuri de stil: elipsa, paradoxul, simbolul, aliteraţia, sau procedee precum honkadori (variaţia aluzivă).

11. Nu se folosesc figurile de stil specifice artelor poetice occidentale (comparaţia, metafora, repetiţia). Nu se foloseşte rima.

12. Se folosesc cât mai puţine verbe şi numai la timpul prezent sau gerunziu.

13. Se evită referirile personale. Un haiku nu este un poem de dragoste.

14. Un haiku se scrie în mijlocul naturii, într-un moment de iluminare, de surpriză, de inspiraţie.

15. Poem alcătuit din două fragmente, ajutându-se mai mult de sugestie decât de cuvinte, un haiku surprinde fragilitatea unei clipe în antiteză cu eternitatea (ryuko/fueki).

16. Un haiku este o poezie a simţurilor, care surprind în mod misterios realitatea, nicidecum a limbajului.

17. Într-un haiku nu se pun întrebări despre trecut şi viitor, ci se sondează adâncimea infinită a clipei prezente, efemere, trecătoare. Dincolo de aparenţe, în ciuda limbajului aparent simplu (karumi), un haiku este o poezie vitală, o meditaţie asupra soartei omului în universul mic şi mare, alături de celelalte vieţuitoare, plante, în mijlocul fenomenelor.

Câteva reguli pentru compunerea unui haiku