A scrie HAIKU necesită un efort creator cu totul special, pentru că se impune un orizont estetic, de teorie literară inexistent în poezia occidentală. Acestă „tehnică” este esenţializată, pentru uzul amatorilor, într-un set de reguli, care are în fundament, repet, o altă viziune asupra realului, considerat iluzie, şi, la fel, o altă viziune asupra produsului artistic, considerat o adevărată realitate. Pentru japonez acest fapt vine în acord cu filozofiile întemeietoare (buddhist shinto) şi cu tradiţiile acceptate. Pentru poetul/cititorul occidental, estetica şi teoria literară niponă pot părea excesiv de exotice, situaţie repetabilă în raportul poetului/cititorului oriental cu occidentul. Cum se rezolvă această dihotomie? Prin adaptare culturală. Haiku-ul occidental (american, englez, francez, german, croat, românesc) este un micropoem localizat/acomodat mai mult sau mai puţin după modelul originar, cu cât mai mult, cu atât mai bine, cu cât mai puţin, cu atât mai vag, mai neautentic, mai defectuos.
Poeţii români din primul val, să-i spunem aşa, aflaţi sub supravegherea vigilentă a lui Florin Vasiliu (Bucureşti), sau mai orgolioasă a lui Ion Codrescu (Constanţa), au acumulat câteva cunoştinţe de bază, iar unii chiar pe cont propriu. O lipsă esenţială este bibliografia de bază: cărţile lui Blyth, Higinsohn nu s-au tradus încă în româneşte, sau abia se fac primele încercări.
Al doilea val de pretendenţi, în expansiune după retragerile din peisaj ale cuplului Vasiliu/Codrescu, se face vizibil mai ales pe internet, cu rezultate în curs de desfăşurare. Cât de evident? Să acceptăm drept una dintre probe concursul tocmai încheiat. Nu cunosc nici numele participanţilor, nici rezultatele jurizării. Cum se spune lucrez „în orb”. Voi face, după obicei, o analiză estetico-tehnică, pentru iniţiere, nicidecum o decodificare a semnificaţiilor poemelor remarcate.
Pentru luna noiembrie, cuvântul sezonal (kigo) impus este CEAŢẶ. Una dintre definiţiile unanim acceptate ale conceptului de HAIKU canonic este: un poem cu măsura de 5/7/5 silabe, incluzând, în mod obligatoriu, un cuvânt sezonal. HAIKU-ul necanonic în limba română nu respectă măsura de 5/7/5 silabe, dar este obligat să respecte regula încorporării unui kigo. Restul canonului estetco-teoretic rămâne în limitele posibilităţilor expresive ale fiecărui poet în parte, în măsura cunoaşterii ecestuia.
O primă remarcă: unii participanţi la concurs au probleme în ceea ce priveşte conceptul de KIGO, termen relativ nou pentru poezia română. Atâta vreme cât CEAŢẶ este semnul anotimpului TOAMNA, repeţiţia inutilă se numeşte PLEONASM. Din 60 de texte prezente în jurizare, 6 sunt pleonastice, iar două se află într-o situaţie relativ specială. Iată câteva exemple de pleonasme, cuvântul inutil fiind aşezat în paranteză:
Amurg de(toamnă) –
o raţă zburătoare
în valul de ceaţă (1)
Autorul a ratat acest poem inclusiv pentru metafora „valul de ceaţă”, figură de stil interzisă în haiku, ca să nu mai spun nimic despre umorul involuntar, de unde aflăm că raţa este „zburătoare”. Mai departe:
(Toamnă) cu ceaţă –
pe crengile goale
doar ciorile (3)
*
Ceaţă de (brumar) –
dangătul tălăngilor
umple liniştea (47)
Acest ultim text mai cuprinde două erori, care dovedesc lipsa lecturilor bibliografice: „dangătul tălăngilor”, la fel, aduce o nuanţă aproape pleonastică, iar „umple” este în dezacord cu filozofia buddhistă, în haiku preferându-se golul în locul plinului. Varianta simplificată, liberă ar fi mai reuşită, în rest – umplutură:
Ceaţă –
dangătul
goleşte liniştea
Îmi veţi reproşa absurditatea poemului. Nu este absurd, ci numai paradoxal, adică esenţial haiku, dacă sunt bine înţeles.
Textul următor se află într-o situaţie specială:
(Sfântul Dumitru) –
glasul clopotului
prin ceaţa densă (7)
Sărbătoarea Sfântului Dumitru (26-27 octombrie, în calendarul ortodox) este kigo pentru toamnă, aşadar dublează nepleonastic, însă inutil, cuvântul sezonal impus de concurs.
Următorul caz este mai complicat:
Un nou decembre –
aceleaşi aniversări
(şi-)aceeaşi ceaţă
*(40)* (adaosul îmi aparţine, este necesar)
Strict sezonal, anotimpul este marcat de cuvântul „decembre”, corect, decembrie. În acest fel, „ceaţă” pierde caracteristicile de kigo autumnal. Mi se va spune că sunt prea cusurgiu. Nu. Aici ne iniţiem şi a apărut o situaţie ciudată, asupra căreia merită să atrag atenţia.
În condiţiile respectării artei poeticii haiku, poemele evident pleonastice ies din discuţie, trebuie „reparate”, sau abandonate.
Că veni vorba, organizatorul concursului a mai adăugat o restricţie: corectitudinea ortografierii cu iniţială. Regula compunerii unui haiku începând cu majuscula este obligatorie. Îi enervează pe mulţi amatori, dar asta este, poezia nu se scrie oricum, ci acceptând rigoarea, în caz contrar se ajunge la haos generalizat. Cine nu respectă poezia riscă mici sancţiuni. 19 texte din 60 nu iau în seamă recomandarea. Ce facem, le excludem din concurs, aşa cum ar merita, sau le comentăm separat? Prefer varianta a doua, rugând poeţii să nu mai contribuie la devalorizare şi vulgarizare, ar fi păcat.
Multe texte sunt simple micropoeme, mai reuşite sau nu, dar numai câteva acumulează calităţi ale poeticii haiku Apar, inclusiv aici, inabilităţi, încă o davadă pentru lunga discuţie că poezia este meserie grea, trebuie să te ţii bine de ea!
Iată câteva texte redactate îngrijit, totuşi cu erori:
Cu greu prin ceaţă –
aceeaşi cale sub paşi
şi totuşi alta (33)
Autorul dă dovadă că se pricepe la haiku, dar de ce i-a scăpat inabilitatea celor două complemente de loc, când ar trebui un complement de loc şi unul de timp? În acest fel, apare o ştirbitură inutilă, valoarea scade, exilând un text frumos în zona micropoemului reuşit şi atât. Zău, păcat. Înţeleg sentimentele autorului din primul vers, acel „cu greu”, dar ar fi trebuit o nuanţă temporală.
Încă un micropoem splendid, aflat în aceeaşi situaţie ingrată, a dublului complement de loc, of:
Pierdut în ceaţă –
cu un baston în mână
caută drumul (41)
33 şi 41 ar fi meritat recunoştinţă. Iată un text corect (tehnic) şi frumos (estetic):
Încă aşteptâd –
la singura fereastră
aceeaşi ceaţă (6)
Să iertăm greşiţilor noştri şi să luăm în discuţie textele orografiate incorect (fără majusculă iniţială). Aici aş recomanda autorilor să devină întâi poeţi importanţi, abia apoi să-şi impună regula, prin necesităţi estetice, iar nu prin simple voinţe arbitrare. Voi corecta ortografia din proprie iniţiativă. Aşadar avem:
Luna peste râu –
capetele podului
pierdute-n ceaţă (39)
Frumos şi ingenios din multe puncte de vedere, dar stricat de abuzul a două complemente de loc. O sugestie:
Noapte cu lună –
capetele podului
pierdute-n ceaţă
Varianta ar pierde inclusiv nuanţa pleonastică, nuanţă la care haiku-ul se dovedeşte foarte sensibil, a cuplului râu/pod. Vrem sau nu vrem, un pod se află, aproape întodeauna, peste un râu!
De-ar fi după gustul meu, următorul text ar arăta altfel:
Poartă în ceaţă –
abia se desprinde
glasul unui corb (54)
„Glasul unui corb” este o personificare foarte inabilă în haiku, pe când forma următoare ar căpăta o valoare mu-shin, la fel, foarte apreciată, cu toate că, mai jos, mi se pare, fonetic, cel puţin, cam strâmtă:
Poartă în ceaţă –
abia se desprinde (6 silabe)
cârâitu-unui corb (6) sau „cârâitul unui corb” (7)
„croncănitul corbului” (7)
Ceva trebuie făcut pentru acest mic poem, reuşit în multe privinţe, controversat în altele. Să-l lăsăm pe autor să decidă, însă eu m-aş mai gândi înainte de a lua o decizie definitivă. Este prefrabilă o formă liberă (mai mult sau mai puţin de 17 silabe)unei forme inabile.
Alt exemplu:
Prea densă ceaţa –
cu atât mai singur astăzi
omul de la far (11)
Inabilităţi: într-un haiku nu se admit excesele. Prea densă, cu atât mai singur slăbesc valoarea de haiku, dar în România nu suntem în Japonia, sub dictatura tradiţiei, unde se exaltă (iată un alt abuz!) virtuţile golului, ale simplităţii naturale, ale „sărăciei”.
Altă situaţie:
Cu sute de ghimpi –
măceşi roşii pe vale
sfâşie ceaţa (17)
În primul vers apare un joc de cuvinte, „cu sute” şi „cusute”. În versul al doilea, autorul spune „măceşii”, probabil o greşeală. Trebuie evitate astfel de inabilităţi. Cunosc cazuri mai grave, nu acesta, dar jocul de cuvinte, destul de prezent în haiku, nu este fericit în poemul de mai sus. În loc de pluralul „măceşi” se recomandă singularul.
Singur în ceaţă
Aşteptându-şi nepoţii –
bătrânul văduv (16)
Ultimul vers este complet ratat, poemul trebuie regândit şi rescris.
O primă barcă
sosită prea târziu –
femei în ceaţă
Un poem foarte bun, frumos. Aş fi preferat „femeie-n ceaţă”, vezi mai sus, ce se întâmplă cu excesele în haiku.
Discuţia ar mai putea continua. Dacă ar fi să acord premii, m-aş gândi la poemul „Barcă în ceaţă” (din greşeala mea, nu i-am notat numărul pe caietul de notiţe). La fel, prefer poemele declarate „frumoase” şi „corecte”. Sunt nostalgic pentru numerele 33 şi 41, foarte frumoase, repet, foarte frumoase, dar mai puţin corecte.Îmi pare extrem de rău. Le recomand celor doi autori să nu mai dubleze complementele de loc sau de timp. Este preferabil să nu folosească unul dintre complemente, decât să abuzeze inutil. Data viitoare nu se va mai întâmpla!
Mi-ar fi plăcut acest poem, foarte stângaci compus, (o stângăcie reală, nicidecum mimată, în acest caz, poemul ar fi fost genial):
Noapte pentru hoţi –
ceaţa adâncă stinge
felinarele (2)
În general, epitetele dăunează unui haiku. Mai apare o falsă aliteraţie (ceaţ{a a}dâncă). Ar trebui regândit versul al doilea, pentru o descătuşare a imaginaţiei.
Acum, la sfârşit, rămâne o întrebare: unde se află ironia, autoironia, paradoxul din textele poeţilor români? Sau prea puţini dintre autorii de mai sus sunt poeţi români de haiku, aşa cum se pretind. În acest fel, ar exista o explicaţie…
Poeţii de rasă nu scriu cu „reguli”, ci cu „inspiraţie”. Orizontul estetic şi teoretic al poeziei (arta poetică) face parte din inconştientul creator. În mintea poetului, numărul variantelor este uriaş, iar alegerea se face instinctiv. Tocmai de aceea există poeţi livreşti, buni „tehnicieni”, dar exacţi, uscaţi, artificiali, şi „animale creatoare”(fără nuanţă peiorativă, doamne fereşte!). Eu prefer pe aceştia din urmă, culţi, instinctuali, adevăraţii artişti.
Analiza mea nu este exaustivă. Sunt sigur că, după câteva lecturi repetate, aş descoperi noi elemente demne de semnalat. Nici un juriu, nici o instanţă nu sunt totale, întotdeauna rămâne ceva pe dinafară, dar sper că erorile nu frizează actul flagrant sau nedreptatea marginalizării unui mare creator neluat în seamă. Îl aştept luna viitoare.
Ceea ce am prezentat este numai o lecţie teoretică de haiku, adică o lecţie despre relativitatea poeziei.
