Cuvântul sezonal propus concursului pentru luna septembrie este alcătuit din familia substantivului CULES ( culegător/toare, a culege, cules/culeasă).
Dacă acesta este KIGO propus de organizatori şi acceptat de toţi participanţii, din punct de vedere teoretic este interzis, în haiku, să se repete alte KIGO, care denumesc direct anotimpul, în cazul nostru cuvintele sezonale TOAMNA, SEPTEMBRIE, OCTOMBRIE, NOIEMBRIE. Situaţia este considerată pleonastică şi a devenit, din păcate, o inepuizabilă şi bogată sursă pentru această figura de stil acceptată în alte contexte, vezi creaţiile lui I.L.Caragiale, unde pleonasmul este folosit tocmai pentru a caricaturiza personajele, ceea ce nu este, nici pe departe, cazul în poezie.
O altă problemă: deoarece KIGO este obligatoriu, pentru că indică anotimpul, el nu trebuie să stânjenească în nici un fel comunicarea, pentru a lăsa loc liber cuvintelor purtătoare de sens ale poemului, deci cuvântul sezonal nu trebuie repetat, în nici un caz. Avem situaţia „a culege via/viţa-de-vie”, unde apar două KIGO. Cazul poate fi o excepţie, via se culege, totuşi, toamna, dar este bine să nu exagerăm în această direcţie şi multe texte înscrise în concurs suferă de această anomalie. Haiku-ul, se afirmă des, dar nu se respectă avertismentul, este o poezie foarte dificil de redactat, tocmai datorită acestor apeluri la o perfectă curăţenie stilistică, repet, greu de realizat.
Să analizăm stilistic poemele premiate.
PREMIUL ÎNTÂI:
Tot ce-a rămas
din grădina culeasă –
secera lunii
(Livia Ciupav)
Clişeul textului (tot ce-a rămas) repetă un vers mai vechi (vezi mai multe poeme de Dumitru Radu, printre care „Tot ce-a rămas/din visele verii”). În haiku se reiau unele clişee, precum seară de vară, vânturi de iarnă, apus de soare, dar totul rămâne la acest nivel. În altă ordine de idei, în contextul nostru, „secera lunii” nu este metaforă creată special, pentru că deja a intrat în uzul limbii curente, aşadar versul trebuie acceptat. În afara umbrei unei influenţe, probabil involuntare, de falsă memorie, textul are valoare de haiku, mai ales pentru faptul că nu repetă o asociaţie de cuvinte devenită clişeu, „via culeasă”, preferindu-se soluţia aleasă de autoare.
PREMIUL AL DOILEA:
Capătul zilei –
bătrânul culegător
de coşuri goale
(Doina Bogdan Wurm)
Textul este frumos, redactat în mod îngrijit. Ceea ce aş reproşa, nu acestui poem, ci unui mod de a scrie haiku, este suprapunerea prea mecanică a două fragmente de propoziţie, cu deplasarea totală a sensului pe KIREGI, aşadar numai pe sugestie. Procedeul se devalorizează prin repetarea prea insistentă.
PREMIUL AL TREILEA:
Toamna nimănui –
via în sat a rămas
iar neculeasă
(Petruţ Pârvescu)
Am avut multe discuţii cu prietenul meu Petruţ Pârvescu, spunându-i-o în mod direct să fie foarte atent la redactare. Ştiu că îi place neglijenţa, se potriveşte unei anumite poezii, dar nu în haiku, pentru că este prea scumpă. Avem „toamna” şi „via culeasă” În haiku ajunge un singur kigo, dar în orice caz, să nu se anuleze pleonastic. Via nu se culege vara. Aş vrea să creeze cineva un paradox cu culegerea, vara, a strugurilor acri! Este o bună idee! Apoi „satul” este cam mult, satul îşi culege singur via, pe când, în textul poetului nostru, acest „nimeni” rămâne cu via neculeasă. Dacă am modifica,
Casa nimănui –
via (în sat) rămâne
iar neculeasă
rezolvarea ar fi mai bună, inclusiv aducerea verbului la timpul prezent, singurul timp verbal acceptat în haiku. Rămâne de văzut cum înlocuim „în sat”, absolut nelalocul lui în acest context, şi totul s-ar clarifica.
Acelaşi premiu al doilea:
Cules de vie –
băiatul paznicului
cu lacrimi în ochi
(Petru Ioan Gârda)
Nu înţeleg de ce are băiatul lacrimi în ochi, nu este nici un paradox, care să-mi sugereze alte sensuri, dar, oricum, textul nu spune mare lucru. Se putea apela la sensurile simbolice ale „paznicului”, atunci am fi discutat cu totul altfel.
Alt premiu al treilea:
Bolta cu stele –
vin de-mpărtăşanie
cules bob cu bob
(Dina Bărăgan)
Pentru a fi maliţios, observ că toamna românească oferă de cules numai struguri! Textul este frumos, scris cu oarece ştiinţă a esteticii specifice haiku-ului. Nota bene: autoarea nu dublează kigo, îi ajunge unul şi poemul are numai de câştigat.
PREMIUL AL PATRULEA:
Între doi struguri
o plasă de păianjeni -
cules de rouă
(Virginia Popescu)
Las la o parte maliţia de mai sus, dar trei kigo sunt prea mult: struguri, plasă de păianjeni/păianjen, cules. Unde a dispărut sensul? A fost lăsat numai în seama bietului kiregi? Şi atunci, unde mai este rostul gândirii poetului? Haiku este o poetică a „negândirii”, haiku „nu are nici un sens”, spun maeştrii, spun teoreticienii şi filozofii? De acord, dar numai poeţii mari ajung la astfel de înalte performanţe. Noi, poeţii de rând, să fim mai modeşti şi să ne vedem de sensul poeziei, adcă să lăsăm subtilităţile pentru
superiori.
PREMIUL AL CINCILEA:
În aşteptare –
printre ştiuleţi culeşi
un biet şoricel
(Graţiela Genţiana Groza)
Ştiu că autoarea de la Cluj are mare experienţă în haiku, dar în cazul de faţă nu o foloseşte. „În aşteptare” este un clişeu (introdus, cred, de Valentin I. Busuioc), deci, greutatea textului trece spre următoarele două versuri, unde apar două kigo: ştiuleţi/ culeşi, (în sfârşit, se mai culege altceva în ţara asta!). Apoi, „biet şoricel”. De ce? În primul rând, un diminutiv, procedeu naiv, nu potenţează poezia, din contra. „Biet” este un cuvânt de umplutură. Poeta avea nevoie de un paradox şi totul ar fi fost o lovitură de maestru. O aşteptăm cu altă ocazie.
PREMIUL AL ŞASELEA:
Crengi gârbovite –
culegător solitar
vântul de seară
(Sorin Toma Boc)
Epitetele gârbovite/solitar sunt figuri de stil inutile în context. De ce gârbovite, de ce sugestia de bătrâneţe, când este vorba de bogăţie? Apoi, după versul al doilea, apare, nenotat, un alt kiregi, cam mult. Textul, în formă liberă, ar fi fost mai reuşit:
Crengi –
culegător
vântul de seară
Propun unei analize câteva poeme nepremiate. De multe ori aceste texte pot ascunde surprize, dar şi întrebarea de ce au fost trecute cu vederea cu tot atâta insistenţă cu care altele au fost evidenţiate.
Ultimul cules –
cu o zi mai devreme
făceam planuri mari (Speranţa Rubin)
Poemul cuprinde un paradoxal şi este oricând antologabil. Îl voi păstra în mod special, pentru a-l folosi de exemplu ce înseamnă un haiku scris corect stilistic şi încărcat de sens (ca o vie neculeasă!!!!)
Dimineaţă furtunoasă –
culeg cu grijă
ultimul măr (Henriette Berge)
Poemul, în formă liberă, cuprinde, de asemenea, un paradox, dar a trecut neobservat.
Via culeasă –
în coliba (săracă)
întâiul scâncet (Ioa Răşinaru)
Am pus în paranteză un epitet inutil, ba chiar pleonastic (colibă înseamnă sărăcie). În golul de după culesul viei (las maliţia la o parte), apare plinul vieţii. Iată un paradox neexploatat până la capăt de autor, dar poemul este voloros.
Concediată
la vremea culesului –
sperietoarea (Florentina Loredana Dalian )
„Sperietoarea”, kigo de toamnă, acceptat ca atare inclusiv în poezia română, devine al doilea cuvânt sezonal după „cules”. Nu ştiu cum s-ar repara această repetiţie, dar paradoxul este puternic, aşadar textul capătă valoare şi îl felicit pe autor. Mă gândesc la celebrul poem al Laurei Văceanu, premiat, în 1998, în „Cele mai frumoase 10 haiku româneşti”:
Zori în livadă –
sperietoarea păzind
via culeasă
Având în vedere acest precedent, cred că „haiku-ul concedierii” n-ar mai trebui corectat, ci acceptat ca atare. Cine este autorul?
(După tipărirea acestui text, am primit un e-mail din partea autorului, Loredana Dănilă, care mi-a mulţumit nu pentru aprecieri, ci pentru imparţialitate. Ciudat, nu am primit nici un semnal de a Livia Ciupav, Petruţ Pârvescu, pentru sinceritatea cu care i-am sfătuit că estetica poeziei haiku are anumite orizonturi, care nu pot fi confundate cu estetica poeziei occidentale. Este drept, au fost premiaţi pentru poeme nereuşite şi tocmai acest fapt mă face să atrag atenţia asupra adevaratelor poeme reuşite, dar ignorate, din diferite cauze, de imparţialul juriu.)
Am mai găsit texte relativ reuşite, am găsit texte pastişate, am găsit texte ilogice sau numai prost scrise. Dar cu acest poem ce s-ar putea face? Se repetă kigo, culesul viei (iarăşi!) şi stolul de grauri (kigo clasic pentru toamnă), dar paradoxul este puternic, iar sensul poemului - aproape dureros. Dacă poemul ar fi scris de un maestru, neglijenţele ar fi o excepţie şi i-am trece cu vederea cochetăria, dar în altă situaţie, inabilitatea este evidentă:
Bâtrânul bolnav –
via lui o culege
un stol de grauri
Probabil sunt înţeles de ce un haiku este foarte dificil de compus, iată, apar astfel de situaţii, de repetiţii de kigo, de pleonasm, de lipsă de paradox, de ratare a unui simbol, de redactare incorectă din punct de vedere filologic şi de editare neunitară. Un haiku începe cu majusculă şi are un singur semn de punctuaţie, liniuţa pentru kiregi. Tot ce este în plus duce spre ratarea mai mult sau mai puţin completă a întregului micropoem. Am făcut eu corecturile acolo unde autorii nu respectă normele filologice. Cred că se observă, toate textele de mai sus sunt unitare din acest punct de vedere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu