Am citit destul de dezamăgit recolta lunii decembrie. Poeţii nu sunt întotdeauna inspiraţi, probabil că iarna îi predispune la un fel de melancolie improprie unui poem ironic/paradoxal precum haiku-ul.
Mai apare o problemă, folosirea cuvântului sezonal. Este un element esenţial în haiku-ul în formă clasică, mai ales atunci când nu vrei s-o faci pe modernistul, adică faci încercarea să eviţi o capcană periculoasă, despre care ştii că îţi va aduce numai necazuri.
Cuvântul sezonal (kigo) propus este un substantiv comun, SANIE, cum a mai fost COJOC, sau vor mai putea fi MANUŞĂ, PATINA/PATINAJ, AVALANŞĂ, FULAR, SCHIOR/SCHI şi altele. Parcurgând toate textele propuse de participanţii la concurs, am constatat cu câtă dificultate a fost trecută proba cuvântului sezonal, aşa încât toate poemele au avut de suferit. Să ne lămurim în ce sens.
Poetul german Heinrich Heine(1797-1856) a scris în Scrisori pe scena franceză, 1837: "Nimic nu este mai inutil decât să faci teorii despre muzică. Fără îndoială că există legi, legi matematice stricte, dar aceste legi nu sunt muzica însăşi, ci numai condiţiile ei. Esenţa muzicii este revelaţia.” Da, Heinrich Heine are dreptate, dar compozitorul/muzicianul/poetul trebuie întâi şi întâi să-şi cunoască legile profesiunii, revelaţia apare odată cu respectarea inefabilă a regulilor interioare ale muzicii/poeziei. Mozart este obligat să cunoască legile armoniei, abia apoi îşi poate permite să compună, ba mai mult, să încalce regulile armoniei şi să impună altele noi, aşa cum, de altfel, a făcut-o cu deplin succes.
Ce am observat în cazul textelor propuse pentru concurs? Autorii/poeţii nu prea cunosc regulile specifice ale profesiunii, chestiune pe care o scot din nou în evidenţă. Iată un exemplu, şi voi mai reveni cu multe altele:
Zăpezi prea târzii –
bătrân mângâind talpa
saniei de lemn (35)
Cuvântul sezonal impus de concurs este SANIE. În versul întâi apare un alt kigo, ZAPADĂ (în cazul de mai sus la numărul plural), ceea ce reprezintă o libertate în plus din partea poetului, tocmai pentru că a apărut dificultatea, obstacolul în folosirea corectă a regulei cuvântului sezonal. Iată alte exemple de dublare a cuvântului sezonal ,(voi folosi parantezele):
(Avalanşă)-n munţi –
cu clinchet lin de zurgălăi
trece (sania) (37)
Cunosc numele autorului, pentru că mi-a expediat textul prin e-mail. Poemul are calităţi, de-ar fi să mă gândesc numai la antiteza dintre zgomotul avalanşei şi clinchetul clopoţeilor. Nu înţeleg de ce apare epitetul "lin”, care lungeşte versul al doilea exact cu o silabă inutilă, dar două kigo deranjează atunci când unul este de ajuns într-o specie literară celebră tocmai prin sobrietate.
Mai departe:
(Luptă cu bulgări) –
(sănii) abandonate-n
vârful dealului (47)
Este un text plin de mişcare, sugestiv, dar de ce două kigo?
Prima (ninsoare) –
(sania) cu tălpile
ruginite (14)
*
(Sania)-i gata –
copilul cu ochii pe geam
şi nici un (fulg)(6)
*
Lacul (îngheţat) –
pe urmele (saniei)
steaua polară (30)
Un poem frumos, cu toate că schema este clasică, numai câteva cuvinte diferă.
Schema se repetă în textul următor, la fel, erorile (două kigo, două complemente de loc):
Încă un ajun –
cu (sania) prin (nămeţi)
pe urma stelei (48)
Dublarea complementele circumstanţiale de loc strică orice efect poetic: Sănii sus pe deal/ şi lanterne aprinse – mama cu-o nuia (5), Sanie pe drum – vinul fiert aşteaptă/ drumeţii la han (3).
Citez texte pleonastice în mod jenant, eroare de care nu vrem să ne ferim: Pe drum de (iarnă)/ un cal şi o (sanie) – dor de (derdeluş) (1), (Iarnă) fără (nea) – (sania) cu zurgălăi/ doar vis de copil (13), Seară pe deal – caut prin (gerul iernii)/ drum de (sanie) (33).
Să trecem la lucruri mai vesele. Iată un micropoem frumos, fără pretenţii de a respecta poetica haiku-ului.
Mi-aminteşte o
sanie cu zurgălăi
copilăria (2)
Kigo SANIE nu este dublat, deci se poate.
Acest text este splendid, cel mai corect şi frumos din concurs, cu toate că voi schimba “adulmecă” în “adulmecând”:
Printre ruine –
câinele adulmecând
urma saniei (16)
Textul următor are calităţi de haiku, dar inabilitatea este prea evidentă:
Stele tăcute –
pe dealul pustiu numai
urme de sănii (37)
O altă formă ar fi fost mult mai aproape de exigenţele haiku-ului:
O stea în amurg/sau/Stea în scăpătat –
pe dealul pustiu numai
urme de sănii
Încă un text, care, îmbunătăţit, ar deveni excelent:
Clopoţei de-argint –
săniile cu vrăjile
adolescenţei (4)
De ce aşa, când se poate mult mai bine:
Clopoţel de-argint –
Sanie cu vrăjile
Copilăriei
Eu nu am nimic de reproşat viziunii/revelaţiei autorului, dar, totuşi, una este sania copilăriei şi alta sania adolescenţei.
Dacă aş premia vreun text, prefer pe acestea din urmă, inclusiv numărul 47, cu toate că are două kigo, dar apar compensaţii în alte calităţi.
În estetica haiku-ului clasic se vorbeşte mult despre kigo multiplu, două, rareori trei, dar situaţiile sunt impuse de context, iar nu de inabilitate.
Prin simplitate, acest text este frumos, chiar dacă relativ reuşit, eu îl prefer, cu toate cele de mai sus:
Copii râzând –
încă o sanie
în troian (28)
Transcriu o strofă din poemul “Fata bătrână” de Magda Isanos. Tot aşa de bine m-aş putea referi la orice alt text, care nu are obligativitatea de a folosi cuvântul sezonal:
“Cântecul încă necântat al vieţii
s-a stins în pieptul ei sub multe şaluri,
şi ea visează munţi ca-n basme, baluri
şi sănii zvelte străbătând nămeţii.”
Pentru că este un text occidental, compus cu respectul altor arte poetice decât cele oriental/nipone, adică în lipsa conceptului de “kigo”, poeta nu are probleme în a folosi în acelaşi context SANIE şi NĂMEŢI, ba mai mult, nu cade în eroarea pleonasmului, dacă ar fi spus:
Cântecul încă neuitat al iernii
……………………………….
Şi sănii zvelte străbătând nămeţii.
Pentru că sunt specii literare speciale, tanka, haiku, renku respectă unele reguli estetice de bază ale artelor poetice orientale, aşadar trebuie (sensul lui “must” englezesc) să ne însuşim aceste reguli, cu tot riscul de a-l contrazice pe Heinrich Heine. Pentru un japonez este cu totul normal să respecte ceea ce învaţă la şcoală, aşadar va compune haiku obligatoriu cu formula kigo plus 5,7,5 silabe. Pntru un occidental, va compune cu ritm, metaforă, rimă, strofă sau altfel, în orice caz, în panoplia de reguli deja stabilite. Revelaţia abia urmează.
Am căutat, din curiozitate, prin propriile mele caiete, să văd cum m-am descurcat, pe când îmi însuşeam artele literare orientale.
Am găsit două tanka:
Din Laponia
cu renii şi sania
în jurul lumii –
de-ajuns un an de muncă
pentru-o singură noapte
*
Reamintindu-mi
sania în sunetul
clopoţeilor –
deschid fascinat cartea
cu poeme de-Esenin
Controlez poemele, sunt corect compuse. Caut câteva “haiku”, e greu de găsit printre atâtea pagini mâzgălite pe apucate, mai ales cu creionul:
Râde-un clopoţel –
sanie dintr-un poem
de altă dată
*
Pentru o noapte –
doar o sanie cu reni
deasupra lumii
*
Cu radiera –
de neşters dintre-amintiri
prima sanie
*
Pentru o noapte –
sanie cu reni dând
ocol cerului
*
Numai sania
fetelor se răstoarnă –
de neînţeles
Acest ultim text este un micropoem. Am fost destul de atent când le-am compus, nu am repetat kigo.
În alt poem, SANIE nu este kigo de iarnă, altcineva îşi asumă acest rol:
Primul ghiocel –
ascund cât mai repede
sania în pod
Adaptând o zicală veche, poezia este meserie grea, trebuie să te ţii de ea. Albert Camus mă trage de mânecă şi mă roagă să-i consemnez o observaţie de om care a pendulat cu voluptate între Franţa şi soarele alb din nordul Africii: “În profunzimile iernii am învăţat, în sfârşit, că în mine zace o invincibilă vară”; aşadar, în încheiere, un haiku în consecinţă:
Sanie
în pod –
vară
marți, 12 ianuarie 2010
miercuri, 25 noiembrie 2009
ROMANIAN KUKAI, COMENTARII PENTRU LUNA NOIEMBRIE 2009
A scrie HAIKU necesită un efort creator cu totul special, pentru că se impune un orizont estetic, de teorie literară inexistent în poezia occidentală. Acestă „tehnică” este esenţializată, pentru uzul amatorilor, într-un set de reguli, care are în fundament, repet, o altă viziune asupra realului, considerat iluzie, şi, la fel, o altă viziune asupra produsului artistic, considerat o adevărată realitate. Pentru japonez acest fapt vine în acord cu filozofiile întemeietoare (buddhist shinto) şi cu tradiţiile acceptate. Pentru poetul/cititorul occidental, estetica şi teoria literară niponă pot părea excesiv de exotice, situaţie repetabilă în raportul poetului/cititorului oriental cu occidentul. Cum se rezolvă această dihotomie? Prin adaptare culturală. Haiku-ul occidental (american, englez, francez, german, croat, românesc) este un micropoem localizat/acomodat mai mult sau mai puţin după modelul originar, cu cât mai mult, cu atât mai bine, cu cât mai puţin, cu atât mai vag, mai neautentic, mai defectuos.
Poeţii români din primul val, să-i spunem aşa, aflaţi sub supravegherea vigilentă a lui Florin Vasiliu (Bucureşti), sau mai orgolioasă a lui Ion Codrescu (Constanţa), au acumulat câteva cunoştinţe de bază, iar unii chiar pe cont propriu. O lipsă esenţială este bibliografia de bază: cărţile lui Blyth, Higinsohn nu s-au tradus încă în româneşte, sau abia se fac primele încercări.
Al doilea val de pretendenţi, în expansiune după retragerile din peisaj ale cuplului Vasiliu/Codrescu, se face vizibil mai ales pe internet, cu rezultate în curs de desfăşurare. Cât de evident? Să acceptăm drept una dintre probe concursul tocmai încheiat. Nu cunosc nici numele participanţilor, nici rezultatele jurizării. Cum se spune lucrez „în orb”. Voi face, după obicei, o analiză estetico-tehnică, pentru iniţiere, nicidecum o decodificare a semnificaţiilor poemelor remarcate.
Pentru luna noiembrie, cuvântul sezonal (kigo) impus este CEAŢẶ. Una dintre definiţiile unanim acceptate ale conceptului de HAIKU canonic este: un poem cu măsura de 5/7/5 silabe, incluzând, în mod obligatoriu, un cuvânt sezonal. HAIKU-ul necanonic în limba română nu respectă măsura de 5/7/5 silabe, dar este obligat să respecte regula încorporării unui kigo. Restul canonului estetco-teoretic rămâne în limitele posibilităţilor expresive ale fiecărui poet în parte, în măsura cunoaşterii ecestuia.
O primă remarcă: unii participanţi la concurs au probleme în ceea ce priveşte conceptul de KIGO, termen relativ nou pentru poezia română. Atâta vreme cât CEAŢẶ este semnul anotimpului TOAMNA, repeţiţia inutilă se numeşte PLEONASM. Din 60 de texte prezente în jurizare, 6 sunt pleonastice, iar două se află într-o situaţie relativ specială. Iată câteva exemple de pleonasme, cuvântul inutil fiind aşezat în paranteză:
Amurg de(toamnă) –
o raţă zburătoare
în valul de ceaţă (1)
Autorul a ratat acest poem inclusiv pentru metafora „valul de ceaţă”, figură de stil interzisă în haiku, ca să nu mai spun nimic despre umorul involuntar, de unde aflăm că raţa este „zburătoare”. Mai departe:
(Toamnă) cu ceaţă –
pe crengile goale
doar ciorile (3)
*
Ceaţă de (brumar) –
dangătul tălăngilor
umple liniştea (47)
Acest ultim text mai cuprinde două erori, care dovedesc lipsa lecturilor bibliografice: „dangătul tălăngilor”, la fel, aduce o nuanţă aproape pleonastică, iar „umple” este în dezacord cu filozofia buddhistă, în haiku preferându-se golul în locul plinului. Varianta simplificată, liberă ar fi mai reuşită, în rest – umplutură:
Ceaţă –
dangătul
goleşte liniştea
Îmi veţi reproşa absurditatea poemului. Nu este absurd, ci numai paradoxal, adică esenţial haiku, dacă sunt bine înţeles.
Textul următor se află într-o situaţie specială:
(Sfântul Dumitru) –
glasul clopotului
prin ceaţa densă (7)
Sărbătoarea Sfântului Dumitru (26-27 octombrie, în calendarul ortodox) este kigo pentru toamnă, aşadar dublează nepleonastic, însă inutil, cuvântul sezonal impus de concurs.
Următorul caz este mai complicat:
Un nou decembre –
aceleaşi aniversări
(şi-)aceeaşi ceaţă
*(40)* (adaosul îmi aparţine, este necesar)
Strict sezonal, anotimpul este marcat de cuvântul „decembre”, corect, decembrie. În acest fel, „ceaţă” pierde caracteristicile de kigo autumnal. Mi se va spune că sunt prea cusurgiu. Nu. Aici ne iniţiem şi a apărut o situaţie ciudată, asupra căreia merită să atrag atenţia.
În condiţiile respectării artei poeticii haiku, poemele evident pleonastice ies din discuţie, trebuie „reparate”, sau abandonate.
Că veni vorba, organizatorul concursului a mai adăugat o restricţie: corectitudinea ortografierii cu iniţială. Regula compunerii unui haiku începând cu majuscula este obligatorie. Îi enervează pe mulţi amatori, dar asta este, poezia nu se scrie oricum, ci acceptând rigoarea, în caz contrar se ajunge la haos generalizat. Cine nu respectă poezia riscă mici sancţiuni. 19 texte din 60 nu iau în seamă recomandarea. Ce facem, le excludem din concurs, aşa cum ar merita, sau le comentăm separat? Prefer varianta a doua, rugând poeţii să nu mai contribuie la devalorizare şi vulgarizare, ar fi păcat.
Multe texte sunt simple micropoeme, mai reuşite sau nu, dar numai câteva acumulează calităţi ale poeticii haiku Apar, inclusiv aici, inabilităţi, încă o davadă pentru lunga discuţie că poezia este meserie grea, trebuie să te ţii bine de ea!
Iată câteva texte redactate îngrijit, totuşi cu erori:
Cu greu prin ceaţă –
aceeaşi cale sub paşi
şi totuşi alta (33)
Autorul dă dovadă că se pricepe la haiku, dar de ce i-a scăpat inabilitatea celor două complemente de loc, când ar trebui un complement de loc şi unul de timp? În acest fel, apare o ştirbitură inutilă, valoarea scade, exilând un text frumos în zona micropoemului reuşit şi atât. Zău, păcat. Înţeleg sentimentele autorului din primul vers, acel „cu greu”, dar ar fi trebuit o nuanţă temporală.
Încă un micropoem splendid, aflat în aceeaşi situaţie ingrată, a dublului complement de loc, of:
Pierdut în ceaţă –
cu un baston în mână
caută drumul (41)
33 şi 41 ar fi meritat recunoştinţă. Iată un text corect (tehnic) şi frumos (estetic):
Încă aşteptâd –
la singura fereastră
aceeaşi ceaţă (6)
Să iertăm greşiţilor noştri şi să luăm în discuţie textele orografiate incorect (fără majusculă iniţială). Aici aş recomanda autorilor să devină întâi poeţi importanţi, abia apoi să-şi impună regula, prin necesităţi estetice, iar nu prin simple voinţe arbitrare. Voi corecta ortografia din proprie iniţiativă. Aşadar avem:
Luna peste râu –
capetele podului
pierdute-n ceaţă (39)
Frumos şi ingenios din multe puncte de vedere, dar stricat de abuzul a două complemente de loc. O sugestie:
Noapte cu lună –
capetele podului
pierdute-n ceaţă
Varianta ar pierde inclusiv nuanţa pleonastică, nuanţă la care haiku-ul se dovedeşte foarte sensibil, a cuplului râu/pod. Vrem sau nu vrem, un pod se află, aproape întodeauna, peste un râu!
De-ar fi după gustul meu, următorul text ar arăta altfel:
Poartă în ceaţă –
abia se desprinde
glasul unui corb (54)
„Glasul unui corb” este o personificare foarte inabilă în haiku, pe când forma următoare ar căpăta o valoare mu-shin, la fel, foarte apreciată, cu toate că, mai jos, mi se pare, fonetic, cel puţin, cam strâmtă:
Poartă în ceaţă –
abia se desprinde (6 silabe)
cârâitu-unui corb (6) sau „cârâitul unui corb” (7)
„croncănitul corbului” (7)
Ceva trebuie făcut pentru acest mic poem, reuşit în multe privinţe, controversat în altele. Să-l lăsăm pe autor să decidă, însă eu m-aş mai gândi înainte de a lua o decizie definitivă. Este prefrabilă o formă liberă (mai mult sau mai puţin de 17 silabe)unei forme inabile.
Alt exemplu:
Prea densă ceaţa –
cu atât mai singur astăzi
omul de la far (11)
Inabilităţi: într-un haiku nu se admit excesele. Prea densă, cu atât mai singur slăbesc valoarea de haiku, dar în România nu suntem în Japonia, sub dictatura tradiţiei, unde se exaltă (iată un alt abuz!) virtuţile golului, ale simplităţii naturale, ale „sărăciei”.
Altă situaţie:
Cu sute de ghimpi –
măceşi roşii pe vale
sfâşie ceaţa (17)
În primul vers apare un joc de cuvinte, „cu sute” şi „cusute”. În versul al doilea, autorul spune „măceşii”, probabil o greşeală. Trebuie evitate astfel de inabilităţi. Cunosc cazuri mai grave, nu acesta, dar jocul de cuvinte, destul de prezent în haiku, nu este fericit în poemul de mai sus. În loc de pluralul „măceşi” se recomandă singularul.
Singur în ceaţă
Aşteptându-şi nepoţii –
bătrânul văduv (16)
Ultimul vers este complet ratat, poemul trebuie regândit şi rescris.
O primă barcă
sosită prea târziu –
femei în ceaţă
Un poem foarte bun, frumos. Aş fi preferat „femeie-n ceaţă”, vezi mai sus, ce se întâmplă cu excesele în haiku.
Discuţia ar mai putea continua. Dacă ar fi să acord premii, m-aş gândi la poemul „Barcă în ceaţă” (din greşeala mea, nu i-am notat numărul pe caietul de notiţe). La fel, prefer poemele declarate „frumoase” şi „corecte”. Sunt nostalgic pentru numerele 33 şi 41, foarte frumoase, repet, foarte frumoase, dar mai puţin corecte.Îmi pare extrem de rău. Le recomand celor doi autori să nu mai dubleze complementele de loc sau de timp. Este preferabil să nu folosească unul dintre complemente, decât să abuzeze inutil. Data viitoare nu se va mai întâmpla!
Mi-ar fi plăcut acest poem, foarte stângaci compus, (o stângăcie reală, nicidecum mimată, în acest caz, poemul ar fi fost genial):
Noapte pentru hoţi –
ceaţa adâncă stinge
felinarele (2)
În general, epitetele dăunează unui haiku. Mai apare o falsă aliteraţie (ceaţ{a a}dâncă). Ar trebui regândit versul al doilea, pentru o descătuşare a imaginaţiei.
Acum, la sfârşit, rămâne o întrebare: unde se află ironia, autoironia, paradoxul din textele poeţilor români? Sau prea puţini dintre autorii de mai sus sunt poeţi români de haiku, aşa cum se pretind. În acest fel, ar exista o explicaţie…
Poeţii de rasă nu scriu cu „reguli”, ci cu „inspiraţie”. Orizontul estetic şi teoretic al poeziei (arta poetică) face parte din inconştientul creator. În mintea poetului, numărul variantelor este uriaş, iar alegerea se face instinctiv. Tocmai de aceea există poeţi livreşti, buni „tehnicieni”, dar exacţi, uscaţi, artificiali, şi „animale creatoare”(fără nuanţă peiorativă, doamne fereşte!). Eu prefer pe aceştia din urmă, culţi, instinctuali, adevăraţii artişti.
Analiza mea nu este exaustivă. Sunt sigur că, după câteva lecturi repetate, aş descoperi noi elemente demne de semnalat. Nici un juriu, nici o instanţă nu sunt totale, întotdeauna rămâne ceva pe dinafară, dar sper că erorile nu frizează actul flagrant sau nedreptatea marginalizării unui mare creator neluat în seamă. Îl aştept luna viitoare.
Ceea ce am prezentat este numai o lecţie teoretică de haiku, adică o lecţie despre relativitatea poeziei.
Poeţii români din primul val, să-i spunem aşa, aflaţi sub supravegherea vigilentă a lui Florin Vasiliu (Bucureşti), sau mai orgolioasă a lui Ion Codrescu (Constanţa), au acumulat câteva cunoştinţe de bază, iar unii chiar pe cont propriu. O lipsă esenţială este bibliografia de bază: cărţile lui Blyth, Higinsohn nu s-au tradus încă în româneşte, sau abia se fac primele încercări.
Al doilea val de pretendenţi, în expansiune după retragerile din peisaj ale cuplului Vasiliu/Codrescu, se face vizibil mai ales pe internet, cu rezultate în curs de desfăşurare. Cât de evident? Să acceptăm drept una dintre probe concursul tocmai încheiat. Nu cunosc nici numele participanţilor, nici rezultatele jurizării. Cum se spune lucrez „în orb”. Voi face, după obicei, o analiză estetico-tehnică, pentru iniţiere, nicidecum o decodificare a semnificaţiilor poemelor remarcate.
Pentru luna noiembrie, cuvântul sezonal (kigo) impus este CEAŢẶ. Una dintre definiţiile unanim acceptate ale conceptului de HAIKU canonic este: un poem cu măsura de 5/7/5 silabe, incluzând, în mod obligatoriu, un cuvânt sezonal. HAIKU-ul necanonic în limba română nu respectă măsura de 5/7/5 silabe, dar este obligat să respecte regula încorporării unui kigo. Restul canonului estetco-teoretic rămâne în limitele posibilităţilor expresive ale fiecărui poet în parte, în măsura cunoaşterii ecestuia.
O primă remarcă: unii participanţi la concurs au probleme în ceea ce priveşte conceptul de KIGO, termen relativ nou pentru poezia română. Atâta vreme cât CEAŢẶ este semnul anotimpului TOAMNA, repeţiţia inutilă se numeşte PLEONASM. Din 60 de texte prezente în jurizare, 6 sunt pleonastice, iar două se află într-o situaţie relativ specială. Iată câteva exemple de pleonasme, cuvântul inutil fiind aşezat în paranteză:
Amurg de(toamnă) –
o raţă zburătoare
în valul de ceaţă (1)
Autorul a ratat acest poem inclusiv pentru metafora „valul de ceaţă”, figură de stil interzisă în haiku, ca să nu mai spun nimic despre umorul involuntar, de unde aflăm că raţa este „zburătoare”. Mai departe:
(Toamnă) cu ceaţă –
pe crengile goale
doar ciorile (3)
*
Ceaţă de (brumar) –
dangătul tălăngilor
umple liniştea (47)
Acest ultim text mai cuprinde două erori, care dovedesc lipsa lecturilor bibliografice: „dangătul tălăngilor”, la fel, aduce o nuanţă aproape pleonastică, iar „umple” este în dezacord cu filozofia buddhistă, în haiku preferându-se golul în locul plinului. Varianta simplificată, liberă ar fi mai reuşită, în rest – umplutură:
Ceaţă –
dangătul
goleşte liniştea
Îmi veţi reproşa absurditatea poemului. Nu este absurd, ci numai paradoxal, adică esenţial haiku, dacă sunt bine înţeles.
Textul următor se află într-o situaţie specială:
(Sfântul Dumitru) –
glasul clopotului
prin ceaţa densă (7)
Sărbătoarea Sfântului Dumitru (26-27 octombrie, în calendarul ortodox) este kigo pentru toamnă, aşadar dublează nepleonastic, însă inutil, cuvântul sezonal impus de concurs.
Următorul caz este mai complicat:
Un nou decembre –
aceleaşi aniversări
(şi-)aceeaşi ceaţă
*(40)* (adaosul îmi aparţine, este necesar)
Strict sezonal, anotimpul este marcat de cuvântul „decembre”, corect, decembrie. În acest fel, „ceaţă” pierde caracteristicile de kigo autumnal. Mi se va spune că sunt prea cusurgiu. Nu. Aici ne iniţiem şi a apărut o situaţie ciudată, asupra căreia merită să atrag atenţia.
În condiţiile respectării artei poeticii haiku, poemele evident pleonastice ies din discuţie, trebuie „reparate”, sau abandonate.
Că veni vorba, organizatorul concursului a mai adăugat o restricţie: corectitudinea ortografierii cu iniţială. Regula compunerii unui haiku începând cu majuscula este obligatorie. Îi enervează pe mulţi amatori, dar asta este, poezia nu se scrie oricum, ci acceptând rigoarea, în caz contrar se ajunge la haos generalizat. Cine nu respectă poezia riscă mici sancţiuni. 19 texte din 60 nu iau în seamă recomandarea. Ce facem, le excludem din concurs, aşa cum ar merita, sau le comentăm separat? Prefer varianta a doua, rugând poeţii să nu mai contribuie la devalorizare şi vulgarizare, ar fi păcat.
Multe texte sunt simple micropoeme, mai reuşite sau nu, dar numai câteva acumulează calităţi ale poeticii haiku Apar, inclusiv aici, inabilităţi, încă o davadă pentru lunga discuţie că poezia este meserie grea, trebuie să te ţii bine de ea!
Iată câteva texte redactate îngrijit, totuşi cu erori:
Cu greu prin ceaţă –
aceeaşi cale sub paşi
şi totuşi alta (33)
Autorul dă dovadă că se pricepe la haiku, dar de ce i-a scăpat inabilitatea celor două complemente de loc, când ar trebui un complement de loc şi unul de timp? În acest fel, apare o ştirbitură inutilă, valoarea scade, exilând un text frumos în zona micropoemului reuşit şi atât. Zău, păcat. Înţeleg sentimentele autorului din primul vers, acel „cu greu”, dar ar fi trebuit o nuanţă temporală.
Încă un micropoem splendid, aflat în aceeaşi situaţie ingrată, a dublului complement de loc, of:
Pierdut în ceaţă –
cu un baston în mână
caută drumul (41)
33 şi 41 ar fi meritat recunoştinţă. Iată un text corect (tehnic) şi frumos (estetic):
Încă aşteptâd –
la singura fereastră
aceeaşi ceaţă (6)
Să iertăm greşiţilor noştri şi să luăm în discuţie textele orografiate incorect (fără majusculă iniţială). Aici aş recomanda autorilor să devină întâi poeţi importanţi, abia apoi să-şi impună regula, prin necesităţi estetice, iar nu prin simple voinţe arbitrare. Voi corecta ortografia din proprie iniţiativă. Aşadar avem:
Luna peste râu –
capetele podului
pierdute-n ceaţă (39)
Frumos şi ingenios din multe puncte de vedere, dar stricat de abuzul a două complemente de loc. O sugestie:
Noapte cu lună –
capetele podului
pierdute-n ceaţă
Varianta ar pierde inclusiv nuanţa pleonastică, nuanţă la care haiku-ul se dovedeşte foarte sensibil, a cuplului râu/pod. Vrem sau nu vrem, un pod se află, aproape întodeauna, peste un râu!
De-ar fi după gustul meu, următorul text ar arăta altfel:
Poartă în ceaţă –
abia se desprinde
glasul unui corb (54)
„Glasul unui corb” este o personificare foarte inabilă în haiku, pe când forma următoare ar căpăta o valoare mu-shin, la fel, foarte apreciată, cu toate că, mai jos, mi se pare, fonetic, cel puţin, cam strâmtă:
Poartă în ceaţă –
abia se desprinde (6 silabe)
cârâitu-unui corb (6) sau „cârâitul unui corb” (7)
„croncănitul corbului” (7)
Ceva trebuie făcut pentru acest mic poem, reuşit în multe privinţe, controversat în altele. Să-l lăsăm pe autor să decidă, însă eu m-aş mai gândi înainte de a lua o decizie definitivă. Este prefrabilă o formă liberă (mai mult sau mai puţin de 17 silabe)unei forme inabile.
Alt exemplu:
Prea densă ceaţa –
cu atât mai singur astăzi
omul de la far (11)
Inabilităţi: într-un haiku nu se admit excesele. Prea densă, cu atât mai singur slăbesc valoarea de haiku, dar în România nu suntem în Japonia, sub dictatura tradiţiei, unde se exaltă (iată un alt abuz!) virtuţile golului, ale simplităţii naturale, ale „sărăciei”.
Altă situaţie:
Cu sute de ghimpi –
măceşi roşii pe vale
sfâşie ceaţa (17)
În primul vers apare un joc de cuvinte, „cu sute” şi „cusute”. În versul al doilea, autorul spune „măceşii”, probabil o greşeală. Trebuie evitate astfel de inabilităţi. Cunosc cazuri mai grave, nu acesta, dar jocul de cuvinte, destul de prezent în haiku, nu este fericit în poemul de mai sus. În loc de pluralul „măceşi” se recomandă singularul.
Singur în ceaţă
Aşteptându-şi nepoţii –
bătrânul văduv (16)
Ultimul vers este complet ratat, poemul trebuie regândit şi rescris.
O primă barcă
sosită prea târziu –
femei în ceaţă
Un poem foarte bun, frumos. Aş fi preferat „femeie-n ceaţă”, vezi mai sus, ce se întâmplă cu excesele în haiku.
Discuţia ar mai putea continua. Dacă ar fi să acord premii, m-aş gândi la poemul „Barcă în ceaţă” (din greşeala mea, nu i-am notat numărul pe caietul de notiţe). La fel, prefer poemele declarate „frumoase” şi „corecte”. Sunt nostalgic pentru numerele 33 şi 41, foarte frumoase, repet, foarte frumoase, dar mai puţin corecte.Îmi pare extrem de rău. Le recomand celor doi autori să nu mai dubleze complementele de loc sau de timp. Este preferabil să nu folosească unul dintre complemente, decât să abuzeze inutil. Data viitoare nu se va mai întâmpla!
Mi-ar fi plăcut acest poem, foarte stângaci compus, (o stângăcie reală, nicidecum mimată, în acest caz, poemul ar fi fost genial):
Noapte pentru hoţi –
ceaţa adâncă stinge
felinarele (2)
În general, epitetele dăunează unui haiku. Mai apare o falsă aliteraţie (ceaţ{a a}dâncă). Ar trebui regândit versul al doilea, pentru o descătuşare a imaginaţiei.
Acum, la sfârşit, rămâne o întrebare: unde se află ironia, autoironia, paradoxul din textele poeţilor români? Sau prea puţini dintre autorii de mai sus sunt poeţi români de haiku, aşa cum se pretind. În acest fel, ar exista o explicaţie…
Poeţii de rasă nu scriu cu „reguli”, ci cu „inspiraţie”. Orizontul estetic şi teoretic al poeziei (arta poetică) face parte din inconştientul creator. În mintea poetului, numărul variantelor este uriaş, iar alegerea se face instinctiv. Tocmai de aceea există poeţi livreşti, buni „tehnicieni”, dar exacţi, uscaţi, artificiali, şi „animale creatoare”(fără nuanţă peiorativă, doamne fereşte!). Eu prefer pe aceştia din urmă, culţi, instinctuali, adevăraţii artişti.
Analiza mea nu este exaustivă. Sunt sigur că, după câteva lecturi repetate, aş descoperi noi elemente demne de semnalat. Nici un juriu, nici o instanţă nu sunt totale, întotdeauna rămâne ceva pe dinafară, dar sper că erorile nu frizează actul flagrant sau nedreptatea marginalizării unui mare creator neluat în seamă. Îl aştept luna viitoare.
Ceea ce am prezentat este numai o lecţie teoretică de haiku, adică o lecţie despre relativitatea poeziei.
miercuri, 28 octombrie 2009
Despre scrierea haiku-ului
Poetul român este orgolios, această caracteristică psihologică intră în conflict cu starea autorului de poezie zen, care cere modestie şi autoreflexie accentuată. Nu se pot compune poeme reuşite fără o iniţiere stăruitoare în filozofia zen, fără cultură zen, fără un exerciţiu creator îndelungat. Cariera unui poet trebuie să depăşească 3o de ani de muncă permanentă, de eşecuri, de izbânzi, de selecţie şi autoselecţie. Dacă reuseşti să scrii un haiku reuşit este numai un început, dificultatea abia urmează.
Antologia STÂLPI DE FELINAR poate fi citită la adresa de mai jos.
http://en.calameo.com/books/000002246a6939938abc5
Antologia STÂLPI DE FELINAR poate fi citită la adresa de mai jos.
http://en.calameo.com/books/000002246a6939938abc5
Abonați-vă la:
Postări (Atom)